Devil – şi diavolul respectă legile lui Murphy!!!

Devil – şi diavolul respectă legile lui Murphy!!!

Dacă ţi-a scăpat sandvişul, posibilitatea ca el să cadă cu partea cu salam pe jos e direct proporţională cu foamea şi pofta pe care le simţi în acel moment. E o lege care diavolului se pare că-i place. Fiindcă agentul de pază Ramirez demonstrează existenţa lui Aghiuţă printre ei cu o felie de pâine cu marmeladă, căreia îi dă drumul iar aceasta se răsuceşte şi cade, cum aţi ghicit, cu pâinea în sus. „Toate merg pe dos. Deci, Necuratul e printre noi.”

Nu e singurul exemplu de poantă silly în toată povestea lui Shyamalan, care pe alocuri dă impresia că ar fi rămas cu lectura de romane poliţiste la Agatha Christie.

Întocmai ca la ilustra romancieră, intriga „poliţistă” (poate ghilimelele nu-şi au rostul aici, dar să respectăm etichetele de „horror/ mistery/ thriller” de pe imdb) e cel puţin OK, însă acţiunea adiacentă şi motivaţiile personajelor au deseori tuşeuri puerile. Sorry, Agatha… Pentru comparaţie, în primul rând. 😀

Acum, apropo de eticheta de „horror”: dacă te aştepţi să vezi un Satan răspândind în jur gore, cu creieri prelingându-se pe pereţi şi victime încercând să-şi bage ochii la loc în orbite, caută alt film. Actually, victimele sunt ucise în beznă totală, un „negru” care echivalează cu non-imaginea… Sunetul e cel care rămâne.

Nu e nevoie să fi studiat estetica de după a doua jumătate a secolului XVIII ca să intuieşti că cel mai eficient mediu de răspândire a terorii nu e cel vizual, ci cel legat de simţurile „primitive”: mirosul, auzul. De miros nu poate fi (încă) vorba în cinematograful de cartier, dar Devil îşi face bine treaba pe partea de sunet.

„Mistery”? Hm… Să fim serioşi. Singurul mister e aici finalul, că ne lasă în ceaţă. O încercare palidă e piesa hold on pe care o aud cei prinşi în lift: Don’t Sit Under the Apple (1942). Mărul – fructul-simbol al căderii în păcat, te-ai prins? În rest, este ca o lecţie predată unor copii de filozofi pozitivişti şi/ sau viitori manageri. Şi nu, nu vreau să aud de scuza că e partea întâi dintr-o trilogie. (Apropo de „trilogie”: nu vi se pare un pic de prost gust să-ţi pui numele pe ea? The Night Chronicles – „Night” Shyamalan? Care coincidenţă?! În astfel de cazuri, coincidenţele dau naştere la contuzii semantice, gentlemen! It really hurts!)

Dar… În afară de măcelul făcut la întreruperea luminii în lift (care are decenţa să se situeze după ce actanţii şi-au făcut treaba şi şi-au terminat replicile), sonorul e reprezentat de o muzică ce aduce atât de bine cu intro-urile din Lost, încât fanii serialului nu pot decât să se simtă prădaţi (sau, în cazul unui segment – sper – minoritar, să ofteze nostalgic).

Montajul video nu numai că n-are nimic strălucit (poate în afară de ideea, cam ilustrativă, din generic, de a întoarce pe dos filmarea din elicopter), dar are câteva gafe care mi s-au înfipt dureros în creier. Să trecem peste…

Deci, dacă vreţi să-l vedeţi pe Belzebut, probabil că mai aveţi de aşteptat până la finalul Cronicilor. Pe cine a ales să-l încarneze acum nu spun, că poate unii vor să vadă un policier misticoidal destul de OK. Cei care vreţi apocalipse, luaţi de bună ce zicea Michiduţă în Fallen: tiiiiiiime is on my side, yes it is! Deci: aveţi răbdare, ca mine.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult