Django Unchained – That’s (not) my nigga!

Cică în Vestul Sălbatic, stomatologii nu prea erau la mare preţ. Astfel că dr. King Schultz (Christoph Waltz) s-a reorientat spre vânătoarea de recompense, meserie şi mai bănoasă, şi mai respectată. Cu toate astea, o vreme e deghizat în dentist, iar pe acoperişul căruţei lui, prins cu un arc, tronează un ditamai molaru’ – firmă şi reclamă (dacă ai aşa ceva, nu-ţi mai trebuie cuvinte). Faza e de departe cea mai hilară din tot filmul – felicitări cui i-a venit ideea. Eu m-am spart de râs. Trăiască molaru’!

Filmul începe splendid. Dr. Schultz, tip subţire, educat, încearcă să-l obţină cu vorba bună pe Django (Jamie Foxx), sclav oropsit, de la nişte negustori ţărănoi lombrozieni (toţi albii din film, cu două-trei excepţii, sunt lombrozieni perfecţi). Iritarea acestora se dublează la fiecare neologism scos de Schultz, numai că habar n-au că destinul le-a scos în cale un pistolar cu reflexe perfecte. Django e eliberat şi noi aflăm de ce: Schultz caută nişte basterds certaţi cu legea, de pe urma cadavrelor cărora va încasa ceva bănuţi.

OK. Django (care se pare că e reîncarnarea lui Old Shatterhand, atât de repede deprinde trasul cu arma) devine partenerul lui Schultz. Adică: să omoare albi şi să mai ia şi bani pentru asta? Mai frumos decât ar fi visat. OK. Doar că, de aici încolo, filmul rătăceşte pe coclauri, fără să livreze nimic senzaţional şi, mai grav, fără să ne lase impresia că avem o poveste care tinde spre un climax. „Decât” nişte scene, unele mai haioşele, altele de-a dreptul plictisitoare. Odată deveniţi buddies, relaţia Schultz-Django e moartă pentru poveste, n-are nicio evoluţie. 

Tarantino nu mai e Tarantino – cu durere-n suflet o zic. Scenariul pare scris pe genunchi şi nu mai departe de al treilea draft (în mod obişnuit, ar fi fost măcar zece). Joaca postmodernistă pe marginea western spaghetti-ului e ostenită (transfocalizările în ws original, azi, interzise, aveau un sens dramatic, la Tarantino n-au niciun sens) iar montajul nu mai are nervul şi tăietura frumoasă de-o ştiam (chiar mi-a sărit inima la câteva tranziţii).

Dacă tot avem western, ar fi fost frumos să vază ochii noştri un gunfight, dacă nu un OK Corral, măcar unu’ mic, în strada principală. În aproape 3 ore, nu avem aşa ceva.

Broomhilda (joc ortografic, iar, lipsit de sens pe marginea numelui prinţesei legendare Brunhilda) este soţia lui Django. Au fost despărţiţi şi nu mai ştiu unul de celălalt, iar Django e hotărât s-o elibereze. Ei bine, B e o trântoriţă infectă: nu face aproape nimic tot filmul. Put ya’ black ass to work!

Cel puţin o oră din film e degeaba. Dacă-l vedeţi pe DVD, puteţi sări de la excelenta secvenţă de început la cea dinspre final, în care apare Candie (di Caprio). Fără să pierdeţi mare lucru. Da, finalul e singurul loc unde-l recunoşti pe Tarantino.

Of…

Notă: 7 (nu credeam că o să dau vreodată o notă aşa mică unui film făcut de T)