Dr. Seuss’ The Lorax – Să-nverzească industriaşii de ciudă!

Dr. Seuss’ The Lorax – Să-nverzească industriaşii de ciudă!

Deci, nu ştiu ce-au pus în filmul ăsta, că, la generic, mă ridicai din scaun binedispus, cu toate că, undeva, în planul secund al atenţiei, mă aştepta un rânjet cât Interu’. Rânjet, evident, fabricat de anticorpii care dau semnalul de alarmă la fiecare bucăţică de ideologie suspectă, mai precis: din genul la care nu prea poţi să spui „nu”, că pare mai logică decât logica. (Şi nu trebuie să fii cu urechile prea ciulite la politică, să-ţi dai seama că apariţia unor astfel de filme (pentru copii) cu mesaj eco e urmarea politicii verzi de la Casa Albă.)

Încercând să determin sursele euforiei, primul lucru care-mi vine în cap sunt culorile candy, dar nu stridente. Oamenii care le-au aranjat (regizorii-animatorii Chris Renaud, Kyle Balda & echipa) ştiu să deseneze frumos. Au mai demonstrat-o în Toy Story, Monsters, Inc., Despicable Me (dacă şi povestea ar fi fost pe măsura unui Monsters, Inc., ce bine ar fi fost).

E mult portocaliu: simpaticul personaj cu nume de medicament pentru probleme digestive, peştişorii cântăcioşi – un trio remarcabil, chiar – şi ar mai fi. (După cum se ştie, portocaliul este şi culoarea uniformei puşcăriaşilor americani, din motive psihologice lesne de înţeles.) Apoi, copacii ca vata de zahăr în formă de sfârlează pe băţ sunt coloraţi într-un fel de-ţi plouă-n gură. CGI-ul e vrajă de vrajă şi nici nu-ţi rupe ochii cu nşpemii de cascadorii inutile. E, poate, cel mai frumos CGI din ultima vreme. Şi, nu în ultimul rând, personajele secundare sunt simpatice foc: peştişorii care bagă teme muzicale în funcţie de circumstanţe (marş funebru, mission impossible), ursuleţii măncâtori de bezele, care ajung aparate de resuscitat sau mingi de rugby, după caz, măgăruşul Melvin, cu aerul lui de slugă mai deşteaptă decât stăpânul etc. Fauna care se întâmplă sub copacii veseli nu se scălâmbăie ca să-ţi atragă simpatia: e nostimă la modul natural.

Povestea băieţelului Ted, trăitor într-o lume de plastic, unde un primar vinde aerul la butelie, băieţel îndrăgostit de vecina, care are o arzătoare dorinţă să pună mâna pe un copac adevărat putea fi o poveste OK, doar că independentă de Lorax-ul original, din carte. Ieşea de un Total Recall, dar neeee… De ce? Păi, să vedem…

Vrând să dea consistenţă unei eco-fabule de doar câteva zeci de pagini cu tot cu ilustraţii, scenariştii au scrântit-o destul de urât, adăugând o meta-poveste inconsistentă. Cum aşa? Păi, în carte, protagonistul este The Once-ler, nu băieţelul (în animaţie, Ted). Băieţelul doar ascultă povestea plină de învăţăminte ale surghiunitului. În film, story-ului lui Ted îi lipsesc elemente vitale din aşa-numitul hero’s journey (schema de bază a oricărui scenariu de gen). Ăsta micu’ n-are niciun moment de renunţare, nu e rupt în două de inamic, piedicile sunt nesemnificative, n-are nici măcar un prieten trădător care s-o aburească pe Audrey (zic şi eu, sunt n variante posibile). Povestea Once-ler-ului îi ia aerul.

Întrebare: de ce era nevoie de toată povestea lui Ted? Fiindcă Loraxul lui dr. Seuss se termină cu The Once-ler dându-i băieţelului o sămânţă pe care s-o planteze. Logic, s-a gândit scenaristul: trebuie să ducă la bun sfârşit treaba, aşa, de happy end. Şi atunci, hai să-i facem pedigriu şi lu’ ăsta micu’ şi să-l băgăm la înaintare. O soluţie comodă hai că merge şi aşa.

Mi-e ruşine să recunosc, dar, în ciuda hibelor, eu l-aş revedea, doar pentru animaţie şi fazele haioase. Şi că e ciudat de reconfortant.

Or mai fi băgat şi altceva în film?

nota_7

Notă: 7 (cei mici o să fie încântaţi)

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult