Dracula Film: Horror & Fantasy Festival, ziua 2

Dracula Film: Horror & Fantasy Festival, ziua 2

Monştrii sunt mai aproape de voi decât vă închipuiţi: dacă adăugaţi acestei maxime care e,  pentru fani, un truism, o nuanţă afectivă, rezidenţii tenebrelor (interioare/ exterioare) vi se vor lipi de suflet într-un fel destul de neaşteptat. Sloganul festivalului de anul acesta, „Nu-ţi fie frică, iubeşte!”, ascunde, se pare ceva mai multă „înţelepciune” decât pare la prima vedere: o demonstrează selecţia de filme de aseară.

At the Devil’s Door (/ Home)
 După ce te-a ţinut într-un suspans continuu (uneori, din păcate, obositor), At the Devil’s Door îţi livrează o concluzie fresh, destul de wow – n-o dezvăluim, dar e cazul să menţionăm că pune într-o altă lumină raportul monstru-fiinţă umană/ victimă. Multă, multă muncă de sugestie, cu nebuloase, innuendo-uri, imagini mai mult din reflexii speculare, unscharf-uri şi raff-uri spre locurile din-care-abia-a-dispărut-the-nasty-thing, constrânse de un stil mai degrabă minimalist de abordare.

Povestea, unde trecutul/ prezentul sunt juxtapuse prin abile tranziţii de cadre cu intenţia parcă de a le contopi, îmbină traseul a trei personaje (din care nu ne dăm seama care e cel „principal”): o fată care se lasă bântuită de o forţă malefică (mobilul ei este neclar, dar nu şi confuz), o tipă agent imobiliar care trebuie să vândă casa în care a locuit/ locuieşte fata şi sora tipei, o artistă. Încă de la început se impune un leitmotiv al dulapului ca sediu „familiar” al fiinţei răuvoitoare – deşi abia se zguduie un pic, e mai înfricoşător decât o armată de zombies care-ţi zgrepţăne la uşă.

O idee faină, o execuţie acceptabilă pentru un debut. Dacă ar fi fost un scurt/ mediu-metraj, ar fi fost excelent.

nota_6.jpg Notă: 6
   
Aux yeux des vivants poster.jpg Aux yeux des vivants…
…Este o altă producţie în care rolul protagonistului e disputat de cele două tabere şi se dezvăluie abia spre final. O îmbinare curajoasă de sugenuri (zombie/ cataclysm monster, home invasion, coming-of-age), începe cu un episod de un grotesc exagerat, îndoielnic, după gustul meu, ca să nu-i spun comic involuntar, în discrepanţă cu abordarea acţiunii din prezent, care îi are în prim-plan pe trei puşti de 13-14 ani, nişte derbedei simpatici, reeditări nostalgice ale găştilor din ecranizările la Stephen King (Stand by Me, It): referinţele, chiar la nivel de obiecte (ochelari, inhalator etc.) sunt evidente. 

În timpul unei „evadări” din lumea adulţilor-care-nu-i-înţeleg, băieţii dau, în perimetrul decorurilor unui platou de filmare, de o dihanie şi de tatăl acesteia (care, raportat la fii-su, poţi spune că e „normal”, deşi a suferit de pe urma unui atac chimic). Bărbatul îşi trimite progenitura să-i reducă la tăcere pe mucoşii ce ar putea să le pericliteze traiul tihnit, în care e inclusă şi torturarea câte unei victime feminine. De aici încolo urmează home invasion-ul.

Un horror cult, nu numai datorită referinţelor menţionate, dar şi, printre altele, pentru diferitele elemente psihanalizabile (nah, avem de-a face cu francezi): monstrul (care aduce cu cel din Splice dintr-un motiv de înţeles – e iubit de părinţi), o namilă mai degrabă castrată decât asexuată, devine el însuşi un simbol falic al ororii (dezgust care, prin reconvertire estetică, devine plăcere a spectatorului): într-una dintre scenele de killăreală, Klarence (un nume voit ambiguu) îşi bagă, la propriu, piciorul în gura unei victime: home invasion devine body invasion, un ultim  tabu încălcat. Această bucăţică şi cu cea în care taciturnul spân intră prin uşiţa destinată animalului iubit (un motan dat la dispăruţi) merită toţi banii.

nota_6.5.jpg Notă: 6.5

the-canal-poster.jpg The Canal
Dezamăgirea provocată de această producţie irlandeză e direct proporţională cu nerăbdarea cu care l-am aşteptat. Cel mai comercial dintre cele trei filme este şi cel mai slab – infinit mai slab. (Nu că aş avea ceva cu comercialul.)

De la mutarea în vila de periferie a bărbatului de succes cu adorabila soţie care va naşte un copil adorabil, trecând prin descoperirea (din arhive, cum altcumva) a fantomicilor ticăloase, moartea traaagică a consoartei, ameninţarea la adresa celui mai mic membru, dulce-candid etc., totul este un clişeu dintre cele mai târnosite în haunted-uri. E un fel de Amityville meets Hide and Seek & Dream House (2011), doar că la un nivel very very low. Pe unde (din accident sau dintr-o disperată luciditate) se încearcă fentarea clişeului, lucrurile devin de-a dreptul stupide.

Prencipalu’, David, are aceeaşi expresie de stupoare tot filmul (la final înţelegem de ce, dar asta nu ne încălzeşte cu nimic): şi când îi moare soţia (de mâna lui/ nu, vai ce suspans, nu mai pot), şi când soacra i-l laudă pe amantul Alex al decedatei (despre existenţa căruia chipurile s-a aflat după), cât e el de îndurerat şi a fost nevoit să facă terapie la sanatoriu: wtf, David, eşti irlandez, dă-i un cap în gură! Iar dialogurile sunt – pe cuvânt – la modul: „Ţi-ai omorât soţia?// Nu, am iubit-o.”

Nu spun că e total lipsit de calităţi (imagine OK, jocul Antoniei Campbell-Hughes, care aduce o pată de culoare, cum s-ar spune, ceva macabroşenii pe gustul fanilor). Dar e tragic de neoriginal. (Şi, ah, dacă mai văd însărcinate în horror-uri…)

nota_35.jpg Notă: 3.5

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult