en-chance-til_poster.jpg Nikolaj Coster-Waldau, pe care îl știți din Game of Thrones, și-a mai câștigat, cu rolul de față, încă ceva milioane de fane, 35-55 de ani, categoria ultrasensibile la suzetiști. Că, așa cum am zis în titlu, mai mamă ca el nici capra cu trei iezi nu e. 

În același timp, chiar și numai titlul filmului ține departe alte categorii de spectatori, mai duși pe la cinema: cine naiba ar râvni la un film numit A doua șansă? Regizoarei Susanne Bier (v și Serena  și Love is All You Need ) nici că-i pasă. Și ca să vezi curaj maxim, te pune în fața unei semitelenovele hard core îmbrăcate în haine de thriller: ghiveciul e, cumva, savant preparat, problema ar fi cu ingredientele. 

Avem două familii cu câte un bebeluș: Andreas (Coster-Waldau) și Anna, pe de o parte, și Tristan și Sanne, pe de alta. Primii, bogați, curați, ceilalți, niște droggy care, după cum arată copilul lor, habar n-au cum se schimbă un scutec. (Îh.) Viețile lor se ciocnesc după cum urmează: polițist fiind, Andreas descinde împreună cu partenerul său la apartamentul lui Tristan, campion la violență domestică. Într-un dulap, unde se așteaptă să fie droguri, dă peste bebeluș, care arată de parcă a fost scos dintr-un veceu înfundat. Șoc pe toată linia. (A se citi: manipulare emoțională a spectatorului.) Dar nu e ultimul – și sigur nu cel mai mare. Fiindcă, într-o dimineață perechea a bogată se trezește că ăl mic al lor nu mai respiră. Deloc. Cu o femeie înnebunită făcându-i ca toate visele prin preajmă, și el însuși cel mai exemplar tătic (dacă există instinct de tată, la el se află), Andreas are ideea care face switch-ul de la dramă la telenovelă: pe furiș, schimbă bebelușul mort cu cel viu al drogaților, pe motiv că soarta celui de-al doilea ar fi fost oricum una similară. După toate aparențele. 

Lucrurile se complică în sens detectivistic – complicație binevenită, care îți mai atenuează un pic senzația de prototelenovelă. Noroc și cu atmosfera, tonul meditativ (Bier le știe p-astea bine), deși montajul e mai degrabă neplăcut, iar detaliile cu ochi plusează prea mult. Până la urmă, marea salvare vine din jocul actorilor: Waldau, în loc să-l bușească râsu’, e incredibil de implicat (ce înseamnă actor, nene), nevasta (Maria Bonnevie) e și ea veridică, chiar și drogata (May Andersen) e de-acolo. (Un rol nefericit are însă Ulrich Thomsen, pe post de polițist ultraenervant.)  

Din păcate, deși evoluția lui Andreas, pendulând între pozitiv și negativ, presupune ceva interogații, nimic nu poate salva povestea de la a fi necredibilă. Twistul e unul bunicel (suficient de șocant ca să nu-ți mai pui problema veridicității), dar, după acest mic moment „de glorie” și, în general, câteva crâmpeie de autenticitate, finalul face o nepermisă concesie unui gust îndoielnic.  

Dacă e ceva cu adevărat mișto aici (în sens de zguduitor) e când Andreas, plângând, își murdărește cu fecale propriul bebeluș mort, pentru ca drogații să nu se prindă de substituire. 


Notă: 5.5 

nota_55.jpg

Scris de Stefan | Tuesday, 04.08.2015 14:57 Cronica de film

National Cinematografic