End of Watch – Vine poliţia, îmi ia toată povestea!

End of Watch – Vine poliţia, îmi ia toată povestea!

Doi băieţi băieţi în uniformă care-şi fac treaba (ultraprofi şi cu zel) într-un cartier de gangări… Cum ar zice McKee: e un portret, nu o poveste. Ce-i drept, un portret bine creionat, dar noi, ăştia de ne-am prostit de atâtea filme cu climax-uri, anti-climax-uri şi alte ingrediente mai mult sau mai puţin obligatorii, cam protestăm.

David Ayer (tăticul lui Training Day, poate cel mai tare thriller poliţist din ultimele două decenii) ştie bine ce face şi s-a gândit să rupă firul convenţional al story-ului în chestii episodice cu un scop precis. E precum gambitul în şah: sacrifici un pion în deschidere pentru a câştiga poziţie mai bună. În cazul de faţă, poziţie faţă de spectator – mai aproape de inima lui (scoateţi siropul din frază şi o să aveţi exact ce-am vrut să zic). În plus, unul dintre avantajele structurii episodice ar fi că, deşi nu creşte precum coca, filmului îi lipseşte şi previzibilitatea. Nu-i rău, nu?

Riscul de a plictisi prin structura care se încăpăţânează să rămână modulară până la un punct e amortizat de efectul de real, de concret, de imediat, care îţi captează atenţia la modul voyeuristic. La o scenă precum cea în care Brian (Jake Gyllenhaal) şi Janet (o Anna Kendrick dulce, aşa cum o ştim din Up in the Air) fredonează o melodie rap de la radio te apucă tusea, de parcă ai vrea să le semnalezi că eşti şi tu acolo. Sunt multe geme din astea presărate de-a lungul filmului, printre ele numărându-se reuniunile de familie tipic americăneşti (a se citi: penibile). Dar, bineînţeles, în top se află discuţiile (absolut geniale) ale celor doi buddies Brian şi Zavala (Michael Peña). Se râde, se râde copios la micile lor încontrări camaradereşti. Parcă-s copii mici, aşa se comportă. Fac farse colegilor şi le filmează, o fac parte-n parte cu câte un negru recalcitrant şi se filmează… De fapt, filmează cam totul. Aici iar e o chestie interesantă.

Tehnica de filmare… Fiindcă Ayer combină (iarăşi o chestie riscantă) foarte în voga (şi comoda, de ce să nu recunoaştem) found footage approach cu abordarea convenţională. N-aş putea spune că mă încântă faza, dar nici n-o dezaprob în totalitate. Cu excepţia penultimei secvenţe, în stil clasic, cu cadre generoase, în care să încapă multe uniforme de ceremonie – so Hollywood…

În rest, tehnica ff şi punctul de vedere al personajului te fac să plonjezi în acţiune (tu cu pistolul în mână, ca în jocuri) – şi e ceva acţiune, măiculiţă! Efectiv, ai reacţii motrice, acolo în scaunul tău, simţind primejdia cum pândeşte din fiecare colţişor al vreunei case pline de cabroneşi.

Minusuri, că tot veni vorba de cabrones… Ăştia prea sunt teatrali, prea se chinuie să bage cinşpe înjurături la fiecare cuvânt decent, prea sunt mai bestii decât miliţiile Mai-Mai Kifuafua din Rwanda… Mie cel puţin aşa-mi pare.

Deşi nu e pe gustul meu (repet: mă încăpăţânez să cred că structura clasică încă mai poate da lucruri frumoase), e un film pe care îl admir. Un film curajos, ca şi personajele lui. Aplauze.

nota_85Notă: 8.5

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult