Ender’s Game – Piua!!!

Deci, nu vreau să aud scuze gen „poi, așa era-n carte”. Cartea n-are nicio vină și, în plus, a fost scrisă acum vreo 30 de ani: ideea e bună, dar – așa cum e cazul multor SF-uri vechi – abordarea își are stângăciile și naivitățile ei, de care tre să faci abstracție dacă vrei să te pui în pielea unui cititor de atunci.

Anumite dialoguri („Vrem să fii un Cezar, un Napoleon… Dar ambii au pierdut” etc.) luate aproape cuvânt cu cuvânt din carte și faze precum monitorizarea micuțului Ender de către col. Graff („ți-am spus eu că el e alesul?”) sunt hilare în cel mai înalt grad. Iar partea cea mai dureroasă ar fi: plot-ul e doar povestea ciopârțită cât să încapă într-o oră și 40 de min. Cu alte cuvinte, fanii lui O.S.Card își pierd timpul, iar ceilalți, cu un foarte mic efort de calcul, pot să prevadă marele twist… care-i la final, că în roman. (Înțeleg că vor să facă franciză cu n sequeluri, probabil toate la fel de comode, dar de ce pe răbdarea noastră?!)

Avem un puștiulică, Ender (Asa Butterfield, minunat în Hugo și în The Boy in the Striped Pajamas), crescut războinic pe simulatoare video, mare speranță să devină un Mesia în războiul contra insectelor extraterestre, formics (traduși la noi simplu „gândaci”). Ender gândește tactica la modul creativ, „lateral”, cum ar spune de Bono (nu cântărețul…): asta îl face un mic geniu imprevizibil. Din păcate, provocările (care ar trebui să-ți dea impresia că acuș acuș îl îndoaie) nu-s nici pe departe la fel de ale dreacu. Deși o ține din antrenamente în antrenamente, pe – chipurile – diferite niveluri. Cam ăsta e tot filmul până la răsturnarea de situație din final.

Mbineee… N-avem cine știe ce senzațional pe partea de acțiune (să nu confundăm aici cu luptele propriu-zise, care sunt OK vizual vorbind). Să vedem cum e partea de trăire. Frământări morale? Mda, să zicem… Dar între acestea și acțiunile eroului nu există o legătură de determinare suficient de puternică. Ender e derutat și atât. Și măcar dacă ar fi fost într-un mod convingător.

Harrison Ford (col. Graff) și Ben Kingsley au aici cele mai proaste roluri, cel puțin din câte știu eu. Copiii nu excelează nici ei (și nu-i vina lor).

Atâtea teme puteau fi exploatate: revanșa copilului exclus („terțul”), manipularea inocenței, întrebarea dacă ai voie să uzezi de orice mijloace pentru a salva omenirea, comunicarea cu ființele extraterestre etc etc. Nope. Ei au vrut să facă un thriller și le-a ieșit unul slab. Un film aproape inutil.

Salt nota pentru efectele vizuale și acrobațiile supervizate de Cirque du Soleil.

Notă: 6