Endless Love – Fără „end”, ar fi fost mai corect

Endless Love – Fără „end”, ar fi fost mai corect

Înțeleg că este un remake după un film din 1981 (regizat de Zeffirelli, cu Brooke Shields), care film e după cartea unuia pe care imdb nici măcar nu se obosește să-l treacă la credits, dar aici chiar nu e vorba în principal de (marea) iubire, așa cum ne-am aștepta. Fiindcă ne-am obișnuit ca iubirea respectivă să doară, or, în cazul de față, nu se pune problema.

După arhiuzitata schemă Romeo-Julieta (adaptată, după cum bine știm, după povestea lui Piram și Thisbe din Ovidiu), se încearcă aici un love story cu opreliști pe bază de părinți. Mai precis, e David, din clasa muncitoare, care o arde pe sub tractoare (la americani le zice „mecanici”), îndrăgostit încă din liceu de Jude (zâna din lumea cu facultăți și bani), iar tăticul lu’ asta mică tot încearcă să-l țină departe de comoara lui de fată că știe el ce știe. (Și zău dacă nu-i dăm dreptate, dar să nu anticipăm.) David (Alex Pettyfer, care arată cu vreo 10 ani mai mult decât se spune că ar avea în film) se încăpățânează să-i demonstreze bătrânului că e el e fix ce-i trebuie proaspetei absolvente de liceu, care, printre altele se pregătește de medicină (nu că asta ar fi vreo piedică în calea hormonilor ei). Cu sau fără știrea/ asentimentul tartorului, David îi plimbă progenitura, înoată cu ea (ocazie să vedem cât de bine arată Gabriella Wilde în costum de baie) și fac și niște pozne care duc la complicația principală. Ultima chestie întâmplându-se cam după o oră de romance soporific.

Ca să se explice de ce nimfa nu s-a dedat la masculi pe timp de liceu, e băgată o subpoveste la care aderă întreaga ei familie: moartea unui frate mai mare, adulat de toată lumea. Doliu permanent, tată. Marea problemă e că nu știm/ nu înțelegem de ce se „îndrăgostește” îndoliata frum’sețe de golănașu’ cartierului (că nici nu-i vreun brigand, să umezească vise feciorelnice). Firește, partea frumoasă cu poveștile de dragoste îi că n-ai nevoie de premeditare, dar o cauză acolo tot trebuie să existe. Și îndoieli – care fac bine întotdeauna în cazuri din astea. Vorba aia: certitudinile sunt certitudini când ai rupt pe genunchi ceva incertitudini.

O altă problemă e că subpovestea de care ziceam capătă o nebănuită (a se citi „nedorită”) amploare, astfel că Hugh, tatăl (fostei) neprihănite, mai îndoliat decât toți, e sub semnul ei și ne devine mai simpatic decât trebuie. Fi-r-ar, chiar nu-i nimic aiurea în acțiunile lui, chiar dacă, pe alocuri, mai greșește în ipoteze. Eroul tragic al întregii chestii e chiar el. Probabil, e singurul personaj care învață ceva din film – și noi odată cu el. Deși, cam puțin, după părerea mea.

Multe chestii nerezolvate în scenariu. Multe. Fosta iubită a flăcăului cu idee (care se vrea) fixă trebuia să fie bomboana de pe tort. Aș, putea să nu existe – n-ar fi fost o pierdere.

Părțile bune: coloana sonoră și imaginea de calitate te mai fac să uiți că filmul e un șir neîntrerupt de clișee (sărutul la lumina lumânării, accidentul de mașină etc.). Regia e și ea în măsură să dea siropului ceva consistență. Până la urmă, nu e un film penibil, ci doar mult prea călduț, senin și în care (aproape) totul e mult prea roz. Un kitsch destul de reușit.

Cred că filmul va avea succes la adolescentele visătoare care încă n-au curaj să citească Sandra Brown. E posibil să fie considerat – de către o anumită categorie de spectatoare – ca o opțiune la love story-urile zbuciumate din ultima vreme.

nota_6Notă: 6

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult