Epic – Foaie gri de mătrăgună…

…Doar scenariul merge strună. Fiindcă e după schema din cutie. Probabil de aia îi şi zice „Epic”, cu toate că nu-i nimic „eeeeepic, frate” în ecuaţie. Adică, ai aventură, ai ceva suspans, ai o scânteie de romance, ceva amuzament, dar nu prea ai personaje, ci mai degrabă soldăţei, înşiruiţi după schemă.

Iar ideea, oh, ideea! atât de generoasă, ideea e târâtă prin bălării… Ce-ar fi dacă ar fi… prin pădure, pe sub fragi şi mure – nu, nu pet-uri de bere şi prezervative, ci omuleţi. Nu pitici de grădină burtoşi, ci nişte uoriărşi care se luptă de când se ştiu ei cu armatele Putreziciunii. Asta-i relativ nouă. Omuleţi care refuză să dea ochii cu noi, giganţii, s-au mai văzut. Şi le-a ieşit tare bine (să ne aducem aminte de Kari-gurashi no Arietti – poezie de te ia cu păr zburlit pe mâini). E arhetipal, ce vrei. Când auzi de-o chestie ca asta, copilul din tine începe să se uite pe sub mobilă.

Frumoasă ideea. Firească şi interpretarea vizuală, deşi riscă să ţi se aplece la un moment dat de atâta verde. Noroc cu putregăii villanului mr. Mătrăgună (Christoph Waltz scoate tot ce poate din el), un fel de orci piţigăiaţi. Şi cu perechea de melci (unul cu, altul fără căsuţă) Mub & Grub. Dar dacă nici personajele secundare nu mai sunt haioase în desene, apăi, cine?!.

Povestea principală e aşa: un tată savant-ţicnit crede într-o civilizaţie minionă secretă şi-şi neglijează familia căutând fiinţici verzi pe scoarţe. La un moment dat se trezeşte cu fiică-sa, deja adolescentă şi orfană de mamă, care vine să-i bage minţile în cap: there are no such things. Şi, ce să vezi? Şefa ecologiştilor sucombă dându-şi suflarea într-un boboc care tre dus la loc sigur, iar leapşa cade tocmai pe M.K., tipa noastră. Fătuca nu prea are timp să se văicărească că a ajuns cât Degeţica şi intră în aventura verde, alături de Nod şi Ronin (Colin Farrell, care face eforturi eroice să ridice replicile banale). Niciun farmec.

Sunt vreo două momente (tată-fiică) care ating la emoţie, dar abia în treacăt, cu toţii fiind preocupaţi mai mult de urmăriri şi cafteli pe sub frunze – mai degrabă plictisitoare.

Personajele sunt clişee pe două sau mai multe picioare, relaţiile dintre ele, pe măsură, iar acţiunile şi reacţiile lor sunt previzibile ca facturile. Cu mici excepţii (printre care glumiţele cu băloşii Mub & Grub), filmul îţi dă impresia că dacă ai ideea şi un set de întrebări (ce-ar face cutărică în situaţia x), poţi să-l recompui fără să-l fi văzut în prealabil.

Clar, nu e un trendsetter, dar am nişte sequel într-o bănuială. Să sperăm că o să fie mai bun.

Notă: 7