Épouse-moi mon pote (2017) – Comedia franceză se dă la fund

De mai de mult, dar noi, ăștia, care am mai apucat un Fernandel, un de Funès (niște lejeri și ei, dar fără să facă, totuși, concesii idiotismului), continuăm a ne minuna. Poate că ne scapă nouă noile subtilități,  o fi vreun postpostmodernism în toată treaba asta… 

Ca să demonstrăm că nu suntem doar niște gigi (a se citi franțuzește, „jiji”) contra, o să menționăm de la bun început că filmul de față e ceva mai reușit decât altele de gen din ultimii ani. Da, surprinzător, dar în câteva situații, ne-am lăsat duși pe firul intrigii, altfel căznite, pline de situații servite la fileu, neverosimile în ultimul grad. Surprinzător și având în vedere tema principală, căsătoria gay (că, dacă n-ați aflat, la francezi déjà se poate), temă cu dublu tăiș: încercăm să politically correct, însă miștoul e încă de (dacă se poate spune așa) gen hetero. Adică, dacă însăși minoritatea în cauză se ia pe sine la șto, o face din „perspectiva dominantă”. Așa cum, pe vremuri, evreii erau cei care născoceau cele mai savuroase bancuri despre evrei, bătând moneda pe bine-cunoscutele clișee impuse de majoritate (avariție, prea multă prudență etc.). Cu conștiința faptului că discriminarea nu dispare niciodată, ci doar se deplasează de la o categorie la alta, să analizăm (scuze pentru verbul cu posibile conotații vulgare), strict din punct de vedere cinematografic, această nouă ispravă. 

Că veni vorba de discriminare. Miza ar fi una dublă: eroul nostru, Yassine, nu e doar protagonistul unei aventuri care implică o căsătorie gay, dar și arab – marocan, mai precis, un emigrant cu aspirații de integrare: familia (numeroasă, deh, ca să avem alt clișeu) strânge bănuț lângă bănuț pentru ca Yassine să urmeze arhitectura în Orașul Luminilor, de unde să se întoarcă și să facă minuni arhitecturale în orășelul în care s-a născut. Emoționantă prima secvență, în care un puști, frățiorul mai mic al lui Yassine, își vinde, pe o sumă derizorie, figurina reprezentând un erou de comic books, ca să-i dea ăstuia, să aibă pentru facultate. Faptul că ăl mic e uitat pe parcurs nu e în favoarea scenariștilor. Sacrificiile trebuie prețuite. 

În fine, Yassine ajunge la Paris, e cel mai bun student din an, întâlnește o posibilă iubire, și totul se năruie în urma unei băute de pe urma căreia arabul nostru pierde, prin neprezentare, examenul – urmând să fie deportat în caz că nu găsește soluția salvatoare. Care vine sub forma ideii de a se căsători cu vecinu’, al cărui vis e, deocamdată, să scape de gura gagică-sii, care vrea, ca orice femeie „normală”, căsătorie-cămin-copii. Odată căsătoria aranjată, cei doi non-gay trebuie să demonstreze că sunt cuplul gay „normal” – pretext pentru o pleiadă de situații fish-out-of-water exploatate uneori cu lipsă de inspirație, iar alteori cu o lipsă de inspirație flagrantă. 

Pe urmele lor se află un fel de detectiv, „victimă” a unei căsătorii (cu o rusoaică, altfel cum) bazată pe interes („asta nu se va mai întâmpla”, ne asigură el). Detectivul este, evident, condus de aparențe și mici/mari revelații, fără să ne demonstreze că e un antagonist pe măsură, din păcate. Un travesti-momeală pus la cale de zelos e doar unul dintre obositele, arhiuzitatele clișee care nu aduce nicio contribuție genului. 

Stratagemele celor doi „iubiței”, Yassine și blondul Fred, nu au nici ele suficient dramatism încât să ajungă, convingător, la acel punct, ușor de prevăzut, în care să se interogheze, la modul serios, asupra propriei identități sexuale. (În manualele de scenaristică, e acel moment în care eroul se îndoiește de misiunea lui.) Fiindcă scenariștii de aici nu înțeleg un lucru: comedia, dacă e să fie bună, se bazează pe chestii serioase, altfel e bâlci. Doar pentru că avem o temă suculentă, pe care putem broda gaguri, nu e suficient. Un scenariu trebuie să aibă conflict. 

Din fericire, cumva, Yassine, personajul lui Tarek Boudali (și regizor și co-scenarist), conține suficientă candoare să susțină mare parte din film. Poate mai mult din actorie. Nedumeririle par ingenue în multe situații, iar necazurile par să-l atingă. Se putea mult mai bine. Se putea marșa mai mult pe elementul etnic (aici, destul de caricaturizat, de șablon). Dar trebuie pentru asta să ai talentul și priceperea unui Radu Mihăileanu, a se vedea filmul său La source des femmes (despre niște femei musulmane care se răzvrătesc împotriva societății pline de prejudecăți), cu o miză infinit mai mică, dar susținută cât se poate de fain. 

Cum spuneam, filmul are momente construite artificial, doar ca să ducă acțiunea mai departe, dar printre ele sunt și câteva la care nu se poate să nu râzi. (Nu dau exemple, pe motiv de spoiler alert.) 

Pentru publicul român, un film care, dacă va fi suficient vizionat, va împărți spectatorii în două tabere. Nu e cazul să detaliez. Ideea e că, din păcate, el însuși nu reușește decât să fie confuz față de o problematică „la ordinea zilei”. Se supune sau, dimpotrivă, încearcă să se sustragă „punctului de vedere dominant”, mai precis, hetero, și antiemigrare? Greu de spus. 

Un alt punct în minus: copii de școală generală sunt prezentați ca niște mici depravați. Unul dintre ei, un (haios, altfel) supraponderal fumează narghilea în clasă și parcă ar gusta niște hașiș. C’est pas comique, mes mecs. C’est stupide. 

Notă: 5.5