ex-machina_poster.jpg După cum cititorii noștri isteți știu, „ex machina” nu înseamnă „fosta mașină”, ci „din mașină/ mecanism”, de unde expresia „deus ex machina”, un dispozitiv din teatrul antic cu ajutorul căruia „zeul” apare „din cer” să soluționeze conflictul. Titlul nostru spune că dintr-o adunătură de cipuri și circuite iese ceva, o zeiță – eu așa i-aș zice, că prea e intensă această Alicia Vikander în rol de roboată. Ne bucurăm că n-am lăudat-o degeaba până acum (A Royal Affair , Anna Karenina  ). Și, mi se pare o idee genială s-o faci androidă pe delicata suedeză, un vulcan gata să erupă de emoții contradictorii și patimi grele, ceea ce se poate observa și dintr-o singură licărire din ochii ei frumoși, în timp ce, evident, trebuie să păstreze notele – tell-tale signs – de „artificialitate”. Desigur, acum aproape 20 de ani, în Alien: Ressurection, un alt android feminin era complimentat de lt. Ripley („You’re a robot? I should know. No human being is that humane.”), dar mizele erau altele. Aici e bătălia cea mare: mașinăria trebuie să-i demonstreze omului că are conștiință. Și nu oricum, ci prin seducție. 

Nathan (Oscar Isaac), savant care sfidează stereotipiile (e sportiv și băutor serios), îl alege pe Caleb, programator la firma lui, să petreacă o săptămână în compania Avei (Alicia) în vederea testării acesteia. E un experiment ultrasecret, de zici că avem de-a face cu NASA: suntem într-un loc izolat dintr-o arie muntoasă imensă (toată, aparținând lui Nathan), într-un fel de buncăr, unde accesul „vizitatorului” e restrâns la câteva camere. Singurii rezidenți sunt proprietarul și o asiatică enigmatică, pe post de servitoare. Și, firește, Ava. 

Care îi apare lui Caleb în forma cea mai vulnerabilă (inocentă), fără „piele”, ceea ce ar trebui să-i amintească în permanență că are de-a face cu un computer. Mai mult, aproape de fiecare dată, în timpul „sesiunilor” de testare, sunt despărțiți de un perete de sticlă. Tânărul o va putea urmări și pe monitoare: e aici un joc-capcană voyeurist-exhibiționist, pendulând între accesibil și interdicție. 

Mai mult de atât, e o luptă. Caleb este subiectul manipulării din două direcții, care, în mod normal, conform regulilor scenaristicii, trebuie să fie de semne contrare. Doar că nu știi cine ce semn are, altfel spus: cine e de partea lui. În timp ce Nathan devine ușor tiranic, Ava trece la contraofensivă: „Nu faci decât să-mi pui întrebări și să-mi studiezi răspunsurile. Vreau să ne împrietenim.” Este Nathan gelos pe Galateea lui sau doar înfricoșat de consecințele jocului de-a zeii? Este Ava sinceră sau doar mimează emoțiile, sentimentele? 

În discuțiile lor, supuse legii beat-ilor care împing mai departe acțiunea, creând conflict-așteptări-suspans, se strecoară reflecții privitoare la natura umană, la cunoaștere: ce ne face umani, ce înseamnă să fii liber/ constrâns (cu un frumos exemplu în fața unei picturi de Pollock) și, indirect, care e rolul dorinței/ afecțiunii/ iubirii în cunoaștere? 

Este, în cele din urmă, un film despre mecanismul, esența, iubirii: obiectul iubirii e întotdeauna un obiect pierdut, iar iubirea este o recompunere iluzorie a acestui obiect – un demers periculos, fiindcă scoate la iveală o alteritate, un „monstru”: în Solaris, soția iubită, Harey, este creația oceanului gânditor pornind de la amintirile protagonistului, în timp ce aici, Ava se construiește în funcție de o altă fantasmă. Pentru Caleb, ea este femeia cu „f” mare: nu-l păcălește nimeni, se păcălește singur. Iubirea însăși e o ficțiune. 

Terifiantă, în cazul de față: la un moment dat, creația („imperfectă”) a geniului tehnic este înlocuită de iluzia supremă:  diferențele sunt înlăturate, asistăm la o epifanie, la o încarnare în sens literal, ceva dureros de frumos. 

„How do you feel about her?” îl întreabă Nathan pe Caleb, într-un moment-cheie. Apăi, noi cel puțin suntem bucățele bucățele. Ava e o zeiță, iar Vikander, cea mai reușită posibilă întruchipare a ei: irezistibilă și înspăimântătoare. (În plus, CGI-ul – dacă e numai CGI – e, aici, treabă vrăjitorească.) 

Departe de a fi perfect (mici stereotipii, lucruri nelămurite), în ciuda suspansului, un film impregnat de fatalism și o foarte particulară senzualitate, un film meditativ, ale cărui senzații de intimitate și ambiguitate sunt susținute prin extraordinarul decor, în care întrepătrunderea dintre artificialul auster, minimalist și elementele naturale (stâncile, plantele din interior) au un rol evident simbolic. 


Notă: 9 

nota_9.jpg


Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Thursday, 18.06.2015 15:33 Cronica de film

National Cinematografic