Exodus: Gods and Kings – Doamne, ești copil?!

Exodus: Gods and Kings – Doamne, ești copil?!

Mi se pare fuoarte tare să ți-l închipui pe Almighty un băiețel aflat la vârsta la care se colecționează cartonașe cu transformerși. Chiar mă întrebam cum o să rezolve Ridley Scott& co discuția lui Moise cu tufișul, fără să iasă caterincă maximă… A dat și foc la tufiș și a și adus un copil pe post de Ăl de Sus. Apăi, aici e idee deșteaptă, din câte-mi dau eu seama, că umblă la paradoxul reprezentării celui de nereprezentat, pe filiera apofatismului medieval: dacă spui că Dumnezeu e „Cel Bătrân de Zile”, îi dai un atribut, ceea ce înseamnă că ai tupeul să zici că-l cunoști, or, în acest caz, trebuie repede să-și ștergi greșeala reprezentându-l fix pe dos. (Firește, loc de-o gafă tot e: Moise îi zice la un moment dat mucosului că s-a săturat să vorbească cu un „mesager”. Scott, de ce n-ai tăiat replica asta?!…)

Tot interesant e că ăl mic se joacă cu niște cuburi (ca zeul Timpului, Aion, tot copil, dacă e să-l credem pe Heraclit), iar pe cuburile alea le așază unele peste altele, în tetragrammaton (numele divin), și apoi le dărâmă (adică: numele divin iar nu este ce credeți voi).

Și cu asta am încheiat ce mi-a plăcut din Exodus. Dintre lucrurile care m-au iritat, revin la puști: băi, nene, era OK să-l dați o dată, de două, hai de trei ori, da’ ce-ați făcut voi acolo se numește child abuse. S-o luăm, însă, de la început.

De ce „Gods (la plural) and Kings”? Poate-s naiv eu la o așa întrebare, dar îmi asum riscul. Că nu văd niciun zeu egiptean, doar o preoteasă egipteană mai sictirită ca o piți și cam incompetentă. Faza cu ghicitul în măruntaie, cu comentariile celor de față (inclusiv un Moise încă neconvertit, care vorbește despre, pardon, „rațiune”) este de parodie. Cu ce luptăm, de fapt? Păi, cu Doamne-Doamne de partea noastră, nu-i cam… God Mode Cheat?

Despre ce e filmul ăsta? Nu pot să-mi dau seama… Despre tipul cu tablele? Atunci, părțile cele mai importante – descoperirea originii sale (povestea cu coșulețul pe Nil) și apariția care-l convertește -, ca momente ale inciting incident, sunt prost plasate și cu valoare dramatică zero (mai ales primul). (Și, ca să-l compari cu Noe al lui Aronofsky: măcar ăla n-avea mură-n gură, în plus, dilemele lui erau palpabile.)

Un film extrem de plat, dureros de plictisitor, care amintește de producțiile megalomanice ale anilor 50-60, când la Hollywood se puneau în scenă, cu costuri imense, teme biblice. Reface literalmente traseul din Biblie, cu tufișuri înflăcărate, bube, lăcuste și mări împrăștiate, fără să-ți lase șansa măcar să te bucuri de niscai elemente fantasy ca în Noah (Aronofsky), fiindcă supranaturalul e mânuit cu prudență, la limita psihologicului: Moise îl vede pe copil după ce s-a lovit la cap, lăcustele și alte alea pot avea cauze naturale.

Ridley Scott este un mare inovator în cinematografie: dacă luăm și numai Gladiatorul, vedem cum moșește dintr-un gen anost și de interes cel mult istoric o poveste incredibil de puternică. Aici, în Exodus? Nu-ți transmite nicio emoție anume.

nota_55.jpg Notă: 5.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult