fantastic-beasts-and-where-to-find-them-poster.jpg Ați avut vreodată, după 15-20 de minute de la începerea filmului, gândul că deja vreți să-l vedeți din nou? Așa mi s-a întâmplat mie aseară, la Fantastic Beasts. A fost un gând care m-a ținut până după final. 

Probabil că J.K. Rowling a făcut horcrux (fanii știu) cu spiritul ei creator, ca să-l țină viu de-a pururi, fiindcă e mai imaginativă ca niciodată. Se anunță patru sequel-uri și fac pariu că le va face față ca o adevărată magiciană a poveștii ce-mi este. Și, dacă Redmayne/ Scamander rămâne în rolul principal, acesta poate să-i spună lui Radcliffe/ Harry Potter, eat my dust (deși, normal, fanii/ nostalgicii nu vor înceta să-l viziteze pe băiețandrul cu cicatrice în zigzag). 

Bun. Iată datele generale ale noii vrăjitorii. Fost elev strălucit (și controversat) la Hogwarts, Scamander vine în State cu un anumit scop: nu-i musai să-l știți, dar e legat de animalele fantastice, niște bestii neînțelese și vânate de vrăjitori. Ca să vezi, vânătorii riscă să devină la rândul lor vânat, fiindcă încuiații (adică noi) știu că ei există și ăsta e un motiv suficient: în rolul fanaticei predicatoare a Noului Salem o vedem, fapt amuzant, pe Samantha Morton,  precoga din Minority Report. Scamander pică într-un moment foarte prost, fiindcă o chestie sinistră își face drum prin New York de-ți vine s-o angajezi să termine metroul din Drumul Taberei. Ca să nu mai spunem că din valiza hogwartianului încep să iasă ființici puse pe șotii, precum un fel de ornitorinc (niffler îi zice) ahtiat după orice are valoare și încape în marsupiul lui... foarte încăpător. 

Nu țin minte în seria HP ceva mai copios de amuzant ca secvențele în care grijuliul și exasperatul „stăpân” încearcă să-și prindă „bestia”, riscând să fie surprins de încuiați, cărora vrăjitorii new-york-ezi le spun „non-magi”. Și mai amuzant e că în toată chestia respectivă și în multe alte peripeții e implicat, fără acordul lui, un om foarte foarte obișnuit, emigrantul Kowalski, al cărui ideal până în acel moment era mai mult decât modest raportat la ce se petrece în jurul său: să-și deschidă o patiserie. Desigur, începe să-i placă, având în vedere că o cunoaște pe semivampa Queenie, cea care ghicește gânduri și e suficient de leneșă să nu se îmbrace singură, ci să „ordone” hainelor să-și facă singure treaba. În apartamentul pe care Queenie îl împarte cu sora ei, Propertina (a cărui prezență indică o altă posibilă idilă, cu sfiosul Scamander), gospodăria e pe automat: fierul calcă singur, vasele se spală singure. Totul zboară și plutește în Fantastic Beasts: mărul (în timp ce e mâncat de vreo lighioană invizibilă), acadeaua puștiului uluit (în timp ce, bineînțeles, tatăl e absent la năzbâtia magică), gândacii de subsol (!), bijuteriile furate de cel mai simpatic hoț, ingredientele care vor face în câteva secunde un delicios ștrudel. Cu astea și cu multe altele, Rowling și Yates generează un umor mult superior serie HP: mai savuros, mai subtil. Și: ce poate să fie, pentru cinefili, mai hilar decât un goblin care seamănă cu Ron Perlman și chiar are vocea lui Ron Perlman? 

Scenariul, extrem de alert, foarte dens, cu multe subploturi, un red herring și false endings, este dintre cele mai complexe din ultima vreme. Dacă e să facem o paralelă cu arta: HP a fost Renașterea, FB este barocul. Luxuriant, epatant, tumultuos. 

Firește, nu peste tot îl țin curelele: nu înțelegem ce rol are Langdon Shaw, fratele unui politician proaspăt ales (dar suntem pe spate la acțiunea din sala de conferințe, cu primejdia anunțată auditiv prin tuburile orgii), poate idila Queenie-Kowalski e un pic nejustificată (din partea ei), ne întrebăm cum funcționează ecosistemul ăla cu multe animale (oare nu se mănâncă între ele, cum ar fi normal?!), apoi, avem bătăliciune cu chestii plasmatice (de care ne-am cam săturat), iar Percival Graves, personajul lui Colin Farrell, e subexploatat. Motiv pentru care, probabil, și Colin dă senzația că e cam off beat. Și, în ce privește antagonistul, încă n-avem ceva de talia lui Voldemort. 

Dar, totul se compensează: un (aproape) nou bestiar, noi mitologii (explicate deștept), situații incredibil de ingenioase (cum sunt organizate... execuțiile) și, over all, o „interactivitate” suplimentară: suntem în plină lume a încuiaților (pardon, non-magilor) și suntem invitați să privim și din perspectiva unuia ca noi, respectiv Kowalski (excepțional interpretat de Dan Fogler). Ca să-l cităm: nu visez, fiindcă mintea mea nu e în stare să creeze așa ceva. O frază ca o semnătură a lui J.K.Rowling, mândră, pe bună dreptate, de ce a scris. 

De abia aștept să-l revăd. 


Notă: 9 

nota_9.jpg

Scris de Stefan | Tuesday, 15.11.2016 14:33 Cronica de film

National Cinematografic