Fasandræberne (2014) – Vine poliția, îmi ia la scotocit arhiva

Nordicilor le plac romanele și filmele polițiste. Mai mult decât policier-urile, nordicilor le plac policier-urile lor, deloc vesele. Și mai mult le plac însă poveștile polițiste legate de trecut, cu cazuri reluate (vezi prima parte din Millenium, Ecouri de dincolo de moarte a lui Johan Theorin, Predicatorul Camillei Läckberg etc.). Pentru ei, scriitorul Jussi Adler-Olsen a creat „departamentul Q” (se citește „ku”): polițiști care lucrează numa’ la cazuri vechi, doldora, să sature scandinavu’ nostalgic. 

Q e la a doua ispravă aici (după Kvinden i buret, 2013). Carl Mørck și Assad (care, după meclă, zici că-i frate cu bin Laden) își au „biroul” tot la arhivă, care arată de dai în claustrofobie și depresie concomitent (noroc că li se aduce o pată de culoare, o secretară clișeuță, dar binevenită). Acolo hărnicesc ei la vreo 50 de cazuri nerezolvate, când, iată, mai apare unul, care, de fapt, a fost rezolvat prost. În urmă cu 20 de ani, uciderea a doi gemeni a fost pusă pe seama unui coleg de liceu, care a scăpat cu doar 3 anișori de pușcărie (c-ar fi acționat pe fond nervos). Treaba e cu atât mai interesantă cu cât anturajul „criminalului” e crema cremelor, numa’ moștenitori bogați, acum deja mari mahări. Cum să-i deranjezi pe domniile lor pentru niște întrebări? 

Carl și Assad își suflecă mânecile și dezgroapă trecutul, iar trecutul nu e deloc bucuros. În scenă apare o anume Kimmie, cel mai reușit personaj din toată povestea, o dată, sub formă de liceancă dusă rău și amantă c-un moștenitor și, doi, în zilele noastre, în chip de femeie a străzii care vorbește c-o geantă – ceea ce indică o oarecare maturizare comportamentală. Da’ ce spun eu aici, actually, e cam povestea ei tot filmul, chiar dacă nu apare foarte des. 

În timp ce Assad o ia mai cătinel, Carl uită să și respire câtă treabă are pe cap: își delectează spectatorii scormonind în documente vechi, ascultând benzi de magnetofon, contemplând fotografii alb-negru pe hârtie. (Tot pe hârtie și tot alb-negru sunt și pozele făcute în zilele noastre de un detectiv particular pentru un soț încornorat. Ce înseamnă să ai stil…) 

Cei care se așteaptă la răsturnări de situație și descoperiri senzaționale bruște vor fi dezamăgiți: acțiunea nu se răstoarnă, ci mai mult cotește, iar descoperirile sunt exact cât să te țină în frământări că what’s next. Povestea arde mocnit, ca să se adune înverșunare morală, că până la urmă despre asta e vorba, ca, în general, în ficțiunea nordică de gen: scandinavii o duc socialmente fantastic, așa că le place să-și caute prin dulapuri după schelete, că sigur tre să existe. Indirect, Fasandræberne e și el despre astfel de schelete. 

Am mici probleme cu ceva clișee, cu momente moarte (gen discuții inutile, care reiau aceeași informație)  și cu aspecte nepermis de lazy ale producției (la câți bani au intrat acolo, se putea mai bine). Am o mai mare problemă cu chestii apărute en passant, foarte interesante, dar care rămân neelaborate suficient (preocupări kinegetice, taxidermice etc.).  Iar climax-ul, spectaculos și parcă într-o altă cheie, mi se pare o concesie supărătoare. 

Notă: 7