Fast & Furious 6 – Nu vorbe, nu fapte, ci km/h!!!

Cam asta e filozofia lui FF şi, deşi nu-mi dă cu fluturaşi prin stomac, cum simt unii/unele, o accept ca atare. Da’ să fie vrum vruum curat, gogogo. Ceea ce nu e cazul sută-n sută la FF 6. Fiindcă repejorii noştri se uită în oglinda retrovizoare, ba în trecut, ba la familie. Înduioşător, dar nu şi eficient.

O şi spune villain-ul de Shaw la un moment dat – autoironie din parte autorilor, dacă stau să mă gândesc, şi am mai depistat faze în care aceştia se iau singuri la mişto. Exemplu. Un umflat de poliţist (test: ce păţeşte un umflat dacă face pe şmecherul în faţa lui Dwayne Johnson?) e ironic cu Luke Hobbs: „Nu ştiam că şi Captain America are nevoie de autorizaţie.” Roman (Tyrese Gibson) face mişto de pozele celor pe care-i urmăresc, făcându-i eroi de desene animate. Sau: în celularul lui Tej (Ludacris), Luke e salvat ca „Samoan Thor”. Dacă nici astea nu-s (auto)ironii la adresa personajelor FF, care cam sunt de cart(o)on, apăi nu ştiu…

Toate bune şi frumoase: maşinile sunt maşini, cursele sunt infernale, muşchii mai lucraţi ca niciodată, gagicuţele, mai rele nici că se poate, algoritmii, la locul lor. Printre ei, algoritmul amnezicei trecute în tabăra adversă (Letty, o Michelle Rodriguez mai sictirită ca nicăieri), algoritmul copilului nou-născut (întrebare de clasa I: ce se întâmplă când ai un nou-născut la început de film?), sau cel al rusnacului cât două dulapuri (unul dintre ele fiind Dwayne, celălalt, Vin Diesel). Să cauţi în FF subtilitate şi originalitate e ca şi cum ai căuta o pisică neagră în întuneric acolo unde nu se află de fapt. Dar asta nu deranjează, că doar esenţa e în altă parte.

Chestia e că, de la volan până la sentimente e cale lungă şi, când încerci s-o scurtezi trişând, se vede. We are family, de acord, dar de ce nu-mi pasă? Păi, din nşpe mii de motive, printre care cel că pericolul apare prea târziu şi n-apuci să empatizezi.

Altă chestie care m-a bosumflat: primele două părţi (luuuungi) sunt o goană continuă (numa’ bară la bară, bară la bară), cu mici sincope de detectivistică simpluţă rău (totul e sub nasul lor, niciun efort în materia cenuşie). De acord că e pretext pentru vitezeală, dar prea ţi se spune de la obraz: hai să ne mai dăm în maşini că nu mai ştim ce să facem. Nu înţelegi prea bine nici ce-i cu Shaw dărâmătorul de poduri (ce-l conduce, ca să calchiez), nici cu tovarăşii lui: rusoaica blondă, care face contrast cu latinoasele multe şi cam de acelaşi gen din echipa „bunilor”, e pe post de figurantă şi-i păcat.

Răsucirea principală e previzibilă, a doua (o mică trădare) nu, dar doar fiindcă nu era neapărat necesară şi nu te wow. În schimb a treia, în momentul în care ai impresia că s-a terminat filmul şi vezi lumea prin sală ridicându-se, aia da, e meseriaşă. (Eu tocmai scrisesem un 6 în catalog, fiindcă o problemă importantă nu fusese rezolvată, când apare nu-spun-cine-ca-să-nu-stric-surpriza şi rezolvă şi problema într-un mod elegant şi ne mai ameninţă şi cu răzbunarea! M-au făcut, recunosc. S-a aplaudat, şi pe bună dreptate.)

Părţile bune: evident, spectacolul, la care participă tancuri, aeropurtate imense şi bolizii nervoşi (mi-au plăcut maşinuţele à la Mad Max conduse de bad guys). Şi am numărat trei faze (mai mult sau mai puţin dramatice, dar senzaţionale) pentru care chiar nu-ţi pare rău că de bani.

Un film pentru copilul cu ADHD din fiecare. Pentru fani, obligatoriu. Pentru ceilalţi, doar dacă vreţi să vă odihniţi creierul într-un mod trepidant.

Notă: 7.5