fifty-shades-of-black-poster.jpg Am ajuns la concluzia, tristă, că parodiile în general sunt oligofrene (cu câteva excepții, printre care Mel Brooks). Probabil, o conspirație: să ajungă să-ți placă originalul mai mult ca până atunci. Fifty Shades of Black n-a reușit să mă facă să-mi pară rău că am dat de pământ cu Fifty Shades of Grey, dar mai aveam un pic și declaram un nou record al dezastrului.  

Îmi dau seama că în fața scenariștilor e următoarea dilemă: cum să-și dea talente de comicari, să fie neașteptați și surprinzători în situații deja impuse și jalonate de predecesori și pe care obligatoriu spectatorul trebuie să le recunoască. Să parodiezi o secvență dintr-un film e cel mai simplu, să faci același lucru cu un film întreg e sinucidere curată. Cum faci să nu plictisești?  

Cumva, realizatorii lui FSB își dau seama de primejdie într-un târziu, astfel că ultima treime a filmului e ceva mai vioaie și un picuț mai mult decât doar o imagine în oglindă deformatoare: se brodează mai larg, sunt agățate, în treacăt, teme noi (rasism), astfel încât factorul surpriză e salvat la limită. Dar până atunci, vai... 

E greu să faci o parodie după o poveste care ea însăși e de tot râsu’. Să aplici peste povestea respectivă grila comediilor cu negri, deși pare o idee bună, practica n-o demonstrează. Locurile comune, limbajul, gestica black au aici foarte rar aderență pe situațiile recognoscibile. Marlon Wayans în rolul lui Black (Grey) e tot numa’ o scălâmbăială, iar asta poate avea haz o dată (la ședința foto), de două ori (la „ejaculările precoce”, să zicem), dar atât. Parodiază prea mult în literă, deloc în spirit: Grey, lăsând deoparte ridicolul, are un soi de mister, gustat de un anumit segment feminin. Aici? E trecut cu vederea. Mai OK e personajul principal, tipa, Hannah (Anastasia): reușește să caricaturizeze ceva mai fin – aerul „visător”, „inocența-gata-să-fie-coruptă-mizerabil”. 

Nu știu la câtă scârboșenie vă așteptați, dar filmul are din plin (chiloți care se lipesc de pereți etc.). Observ că la chestiile astea, deși, majoritatea pur gratuite, se râde. Filmul se întrece pe sine într-unul dintre momentele fără nicio legătură cu nimic: Wayans are o scenă de striptease și, spre final, aruncă în public o cârpă cu care și-a frecat părțile intime. Cârpa, evident, e murdară. Vreun manifest artistic îndreptat împotriva unui anumit gen de entertainment? Mai știi... 

Mare parte dintre bancuri sunt la prima mână și infantile: Black o face pe Hannah să creadă c-o duce cu elicopterul și, de fapt, îi oferă un loc în autobuz. Dacă există poante ceva mai subtile, sunt cu referințe la alte filme (cum ziceam, s-au prins spre final). Unele surprinzător de bune: trimiterile la filmele cu sclavi comportă cârlige și în alte zone, așa că fanii Tarantino (care dintre ei se vor rătăci pe aici) vor auzi celebra replică „I’m gotta get medieval on your ass” într-un vârf al dialogului. Pentru asta ridic nota. (Și pentru referința subtilă la Woody Allen.) Deci, în concluzie, deși eșuează în a fi subversiv, în a da o lecție (orice film trebuie să fie una, chiar și parodiile) și în a fi suficient de inventiv pentru a mulțumi și un public măcar mediu, FSB e mai bun decât originalul. 


Notă: 4.5

nota_45.jpg

beretnr4bnnrmic.png

Mai repede decât unii chelneri la terasă! Dacă stai în București și-ți comanzi berea noastră TNR, o primești în mai puțin de 2 ore. Iar dacă se întâmplă vreo calamitate și nu-ți ajunge în 2 ore, ai 20 de beri gratis de la noi.

Scris de Stefan | Tuesday, 26.01.2016 18:27 Cronica de film

National Cinematografic