Filme alb-negru din anii ’90 până în prezent – Recomandări (I)

În epoca 3D-ului și a CGI-ului, este o adevărată provocare pentru cineaști să se întoarcă la mijloace de expresie de la începuturile cinematografiei. Dacă unele dintre filmele lor sunt făcute doar de dragul artei, altele sunt primite cu entuziasm de către un public mai numeros. În cele ce urmează, propunem o listă de producții din a doua categorie. (Am exclus totuși filme arhicunoscute precum Schindler’s List, The Artist etc.) Criteriile de selecție ar fi cele cu care v-am obișnuit: gradul de entertainment, originalitatea poveștii/ a scenariului, imaginația/ inventivitatea, deschiderea spre reflecție, calitatea cinematografică (regie, montaj, jocul actorilor etc.)

The Man Who Wasn’t There (2001) (dramă, crimă)
(r.: Joel Coen, s.: frații Coen; cu: Billy Bob Thornton, Frances McDormand)

Cu siguranță, cel mai elegant, rafinat și „încheiat la toți nasturii” film al fraților Coen. Faptul nu se datorează numai opțiunii pentru monocromie și fixării subiectului în perioada de aur a cinematografiei americane, ci, în primul rând, atmosferei: filmarea lentă, „clasică”, montajul și coloana sonoră dreamy (sonatele lui Beethoven) sunt în opoziție cu extraordinara tensiune de la nivelul intrigii.

Plotul se dezvoltă în cea mai bună tradiție a fraților Coen: cineva are un plan „simplu” de a fraieri pe altcineva și lucrurile iau o întorsătură urâtă, apoi una și mai urâtă etc. B.B. Thornton este Ed Crane, un frizer care nu strălucește în conversații și cam în nimic altceva (îi place cum sună Sonata lunii, dar n-a auzit de Beethoven), ceea ce-l salvează de la a fi caricatural fiind bunul simț, faptul că-și cunoaște și acceptă limitele. În momentul în care vrea să treacă peste ele (cel puțin peste cele financiare), șantajându-l pe șeful soției cu scopul de a face bani pentru o investiție, viața lui se schimbă complet.

O frescă a societății americane postbelice, cu aspirațiile și angoasele ei, cu trimiteri la fenomenul UFO (suntem în preajma incidentului Roswell) și la mecanica cuantică – principiul incertitudinii „al unuia Fritz nu-mai-știu-cum, sau poate Werner”, cum se exprimă semidoctul avocat Riedenschneier, un personaj de nota 10, ca majoritatea care populează acest fabulos film, lecturabil pe mai multe layere. În distribuție, veți avea surpriza s-o descoperiți și pe Scarlett Johansson în rolul (picant, la un moment dat) al unei micuțe pianiste nu foarte talentate.

Shadows and Fog (1991) (comedie, crimă, thriller, fantastic)
(r.: Woody Allen; cu: W. Allen, Mia Farrow, Jodie Foster, John Malkovich)

După părerea mea, cel mai potrivit rol al lui Woody Allen: cel de omuleț (îl mai cheamă și Kleinman!), scos din pijamale și pus să facă parte dintr-un „Plan” care, eventually, să ducă la prinderea unui criminal în serie. Evident, nu înțelege nimic din „Plan” (că nici nu-i de înțeles) și tot ce-și dorește e să stea departe de lugubrele străzi, a căror ceață se risipește doar cât să se vadă proiectată pe vreo clădire uriașa umbră a ucigașului.

În nefericitele-i și pline de spaime peregrinări (patrula de noapte, chipurile), Allen o întâlnește pe Mia Farrow, în rolul unei înghițitoare de săbii înșelate de afemeiatul ei soț (John Malkovich) ia ghiciți cu cine: cu Madonna, circăreasă la rândul ei. După cum veți vedea, personajul Miei are prilejul să se răzbune, deși Kleinman n-are o contribuție la asta.

Un film de Woody Allen foarte underrated, după părerea mea. O comedie neagră de inspirație kafkiană, cu ecouri din Nosferatu și expresionismul german în general, abordând, printre altele teme dragi regizorului precum iluzionismul.