The-Willoughbys-Poster.jpg

Fiindcă, din păcate, cinematografele nu se vor deschide prea curând, trebuie să ne mulțumim cu ce putem vedea online sau pe suport electronic. În bună tradiție a recomandărilor TNR, criteriile de selecție a filmelor rămân aceleași (gradul de entertainment, originalitatea poveștii/ a scenariului, imaginația/ inventivitatea, deschiderea spre reflecție, calitatea cinematografică etc.). 


The Willoughbys (2020) 

Nu e tocmai educativ un film (cu target 10–14 ani) care prezintă nu atât o familie disfuncțională, cât una cu părinți răi și egoiști: mai răi decât ai Matildei, dacă vă aduceți aminte, și pe-aproape de părinții adoptivi ai lui Cosette sau de ai lui Harry Potter. (Iar genialul The Royal Tenenbaums nu e chiar pentru copii.) Așa că, de ce să n-aibă și puștii un moment de satisfacție (pe modelul „răzvrătire”), că tot e plin orașul de oameni mari care ar trebui să stea acasă (dacă te uiți pe fereastră, circulația e fix ca acum juma de an), iar ăștia mici stau în casă, ca și cum ar fi pedepsiți? 

Ca să vedeți cât de mult li se rupe părinților de cei mici din familia Willoughby: pe ultimii doi, gemeni, i-au numit la fel, Barnaby – nu merita efortul să mai găsească un nume. Dar ăstora li se potrivește de minune, oricum sunt ca unul singur, dovadă că împart aceeași voce (Seán Cullen) și același pulovăr, pe care îl pune când unul, când celălalt. Au priviri și rânjete fixe, o pasiune pentru mașinării à la Rube Golberg și par total lipsiți de empatie – ca să întregim tabloul creepy. Dacă familia Adams se va gândi vreodată să adopte, le putem sugera să-i ia pe ăștia doi. Într-un cuvânt – adorabili. 

Încă un punct în plus e naratorul – finally, unul care funcționează și nu plictisește, deși, ca model, e clar preluat din Lemony Snicket’s (vezi serialul de mai jos). Motanul cu voce de Ricky Gervais intervine în pauzele dintre momentele de același fel (de suspans, de exemplu) sau ne introduce în altele și ne mai amuză cu comentariile. 

Opțiunea pentru o animație atât de colorată, că zici c-ai luat niscai LSD, merge de minune cu un personaj cumva enigmatic, un fel de Willy Wonka. Melanoff (al cărui nume, fără particula slavă, ar însemna „cel negru”, melas, în greacă) e proprietarul unei fabrici de tot felul de bombonele extrem de colorate, foarte mecanizată (prilej pentru giumbușlucuri printre butoane, pârghii și benzi rulante) și un tip gata să primească orfani. Enigmatic, zic, fiindcă te tot aștepți să nu fie chiar cel care pare că e. Pe lângă el mai apare o nanny plină de surprize și totul se transformă într-o aventură care exploatează la maximum interiorul gothic al clădirii familiei și o excursie în jurul lumii – excursie în care copiii i-au trimis pe părinți... doar, doar vor rămâne singuri. Hahaha. 

Nu în ultimul rând, filmul are – destul de surprinzător pentru linia adoptată – emoție. Până la urmă, ideea că familia adevărată e aia pe care ți-o alegi e binișor susținută. 


A Series of Unfortunate Events (2017–2019) 

Dintre excepțiile film-mai-bun-decât-cartea, A Series (după O serie de evenimente nefericite de Lemony Snicket) mai face o excepție: e mult mai bun decât lung-metrajul din 2004. Fanilor lui Jim Carrey: sorry, dar Neil Patrick Harris este un Conte Olaf (personajul negativ) muuult mai tare. 

Nu am suficiente cuvinte de laudă pentru bijuteria asta de serial (șase Primetime Emmy și alte 18 premii mi se par nedrept de puține). Absolut totul, de la scenariu, personaje, dialoguri, decorurile gothic/steampunk până la cele mai mici gadgeturi, totul e incredibil de inteligent făcut: producătorii care au pus cap la cap chestia asta sunt niște genii. (Ei și întreaga echipă.) Fiindcă, așa cum spuneam, seria de romane e drăguțică, dar nu strălucitoare. Iar filmul cu Jim Carrey a fost un punct de pornire OK, dar unde au ajuns ăștia cu serialul... Jos pălăria! 

Pe scurt: așa cum ne avertizează mereu și mereu naratorul, urmează să se întâmple lucruri „nefericite” (s-o spui de atâtea ori fără să plictisești, wow!). Părinții copiilor Baudelaire (nu tre să vă spun cine a fost Baudelaire și nici că foarte multe nume de aici au tot felul de rezonanțe) au murit într-un incendiu misterios, iar ăștia mici (inclusiv demențiala todleriță Sunny, care are limbajul ei și niște dințișori cu care traforează orice) sunt duși să locuiască cu cea mai apropiată rudă, Contele Olaf. Care nu vrea decât să-i moștenească. Și care recurge la un șir impresionant de deghizări și planuri infame ca să-și atingă scopul. Misterele se tot acumulează, se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi („life is a conundrum of esoterica”), ironia narativă (noi știm, ei nu; ei știu, noi nu) își are aici exemple dintre cele mai strălucite, jocul cu mecanismele narative (un hotel se numește „Deznodământ”) e, iarăși, savuros, aventura implică zeci de personaje dintre cele mai speciale: nu pot s-o uit pe Carmelita, cea mai simpatică antipatică fetiță, care face pereche perfectă cu Olaf, sau pe Phil, cel mai optimist om din lume, care, după ce-și pierde piciorul, e bucuros că pe viitor o să plătească jumătate de preț la pedichiură.


Să vedem și noi partea bună a carantinei: putem să ne uităm la mai multe filme și seriale. 

beretnr4bnnrmic.png

Mai repede decât unii chelneri la terasă! Dacă stai în București și-ți comanzi berea noastră TNR, o primești în mai puțin de 2 ore. Iar dacă se întâmplă vreo calamitate și nu-ți ajunge în 2 ore, ai 20 de beri gratis de la noi.

Scris de Stefan | Thursday, 30.04.2020 17:43 Cronica de film

National Cinematografic