Filmele anului 2012 – Recomandări (III)

Continuăm cu recomandările de filme mai puţin cunoscute, dar care merită văzute, din 2012. Criteriile după care au fost selecţionate ar fi: gradul de entertainment, originalitatea poveştii/ scenariului, imaginaţia/ inventivitatea, deschiderea spre reflecţie, calitatea cinematografică (regia, montajul, jocul actorilor etc.)

Continuăm cu recomandările de filme mai puţin cunoscute, dar care merită văzute, din 2012. Criteriile după care au fost selecţionate ar fi: gradul de entertainment, originalitatea poveştii/ scenariului, imaginaţia/ inventivitatea, deschiderea spre reflecţie, calitatea cinematografică (regia, montajul, jocul actorilor etc.)

Grabbers (S.F., comedie, horror)
(r.: Jon Wright; cu: Richard Coyle, Ruth Bradley)

Că autărspeişii cotropitori nu se bucură întotdeauna la megapolisuri, încercând să-şi pună la punct mârşavele planuri şi prin cotloane uitate de Dumnezeu şi de fisc, asta e deja cunoscut. Dar că şi-o fură într-un mod absolut degradant pentru nişte creaturi care şi-au ostenit tentaculele atâţia ani-lumină, asta nu se întâmplă prea des. Fiindcă băloşii botezaţi ad-hoc „grabbers” vor avea de furcă cu nişte alcoolici, nu foarte eroici şi care, culmea, ignoră cu desăvârşire importanţa contactului cu o civilizaţie extraterestră.

Într-un sătuc irlandez cu un peisaj trist, dar cu locuitori veseli (sau mahmuri, dacă e dimineaţă), se înfiripă o invazie şi o idilă romantică, amândouă timiduţe, dar haioase. Un film foarte potrivit pentru destindere şi caterincă, de văzut alături de câteva beri.

Dacă vreţi ceva mai profund în materie de S.F., treceţi la următorul…

Antiviral (S.F, thriller, horror)
(r.: Brandon Cronenberg; cu: Caleb Landry Jones, Sarah Gadon)

Cu Antiviral, Brandon Cronenberg ne demonstrează că ciudăţenia se moşteneşte: ideea filmului, atmosfera nightmarish, dialogurile cerebrale şi filozofia consistentă care le subîntinde te duc cu gândul la producţii care l-au făcut cunoscut pe tatăl lui, David Cronenberg, în anii 90 (perioada de glorie a acestuia, zic eu).

Într-un spaţiu distopic, obsesia oamenilor de rând pentru celebrităţi a atins cote – care nouă, cei de acum, ni se par – patologice. „A devora o vedetă” a început să aibă un sens foarte literal: la restaurante (la cele de lux) sunt servite preparate în care sunt prezente celule vii provenite din ţesuturile idolilor. Iar, dacă noi, astăzi, ne mulţumim cu vreo şapcă sau cu vreo minge de baseball semnată, cei din viitor sunt mai şmecheri: îşi injectează virusuri (de gripe şi alte chestii de care noi ne ferim ca dracu’), ca să se simtă cum s-au simţit vedetele de la care le-au luat. Indirect, fireşte, fiindcă există o adevărată industrie la mijloc.

Syd March lucrează la o companie care vinde virusuri şi fură la greu, injectându-se pe sine însuşi, ca să treacă de control. La un moment dat, treaba se nasoleşte, fiindcă o vedetă pare să fi murit din cauza unui virus necunoscut, astfel că şi el e în pericol.

Un film thought-provoking despre idolatrie, canibalism, viaţă, moarte, care reuşeşte să evite retorici ieftine şi concluzii evidente.