Filmele anului 2012 – Recomandări (V)

Continuăm cu recomandările de filme mai puţin cunoscute, dar care merită văzute, din 2012. Criteriile după care au fost selecţionate ar fi: gradul de entertainment, originalitatea poveştii/ scenariului, imaginaţia/ inventivitatea, deschiderea spre reflecţie, calitatea cinematografică (regia, montajul, jocul actorilor etc.)

Dood van een Schaduw (Death of a Shadow) (fantasy, dramă, război) (regia și scenariul: Tom Van Avermaet)
Fac o excepție și recomand de data asta un scurt-metraj. Povestea unui soldat căzut în Primul Război Mondial căruia, după moarte, i se oferă șansa să revină printre cei vii. El trebuie să prindă, cu ajutorul unui aparat „fotografic”, umbrele („sufletele”) muribunzilor pentru ca propria-i umbră să fie eliberată. E o normă fixă (10.000) și condiția – impusă de ciudatul colecționar care l-a „angajat” – ca morțile respective să fie cât mai violente, să implice luptă și agonie. În toată existența lui dintre lumi, în care timpul liniar pare o noțiune fără sens, Nathan e obsedat de un singur gând: să se întoarcă și să fie împreună cu necunoscuta pe care a întâlnit-o înainte de a muri.
De la ideea, seducătoare prin insolitul ei, aducând după sine o poveste cu o miză mai puternică, mai gravă decât simpla iubire-dincolo-de-mormânt, de la fascinanta împletire între Istorie și atemporal, până la detalii (gadget-urile vintage, care amintesc de universul unui Jean-Pierre Jeunet) și coloritul cald, de amurg, totul recompune un straniu și, în același timp, de o sfâșietoare nostalgie, tablou. Dintre filmele care nu numai că-ți dau de gândit, dar care se cuibăresc undeva într-un colț al sufletului și al căror ecou îl auzi când și când, în momentele de reverie.

La cinquième saison (fantastic, dramă) (regia și scenariul: Peter Brosens, Jessica Woodworth)
Deși i-aș găsi câteva mici cusururi, situez, fără să șovăi, acest straniu film apocaliptic alături de Melancholia lui von Trier (2011) și de Perfect Sense (2011). Brosens și Woodworth stăpânesc arta cinematografică mult prea bine în această primă peliculă de ficțiune. Iar faptul că au lucrat cu actori neprofesioniști e iarăși un plus.
Într-un sătuc belgian din Ardeni, care își perpetuează tradițiile cu sfințenie, încep să se petreacă lucruri neliniștitoare, prevestitoare de rele. La festivalul Alungării iernii, rugul pe care e așezat simbolul iernii nu ia foc, dispar cele mai organizate ființe, albinele (ceea ce înseamnă haos), copacii se usucă și cad, semințele nu mai încolțesc. E o apocalipsă fără nicio explicație (n-ai invazie de E.T., nici că așa au zis maiașii) și fără patetism (ieftin) gen căzutul Statuii Libertății. O poveste de dragoste dintre doi adolescenți și, una secundară, a unui venetic filozof, tatăl unui copil paralitic, își țes episoadele pe trama unei enigme generatoare de neliniște și tensiune. Cadrele lungi, în care se strecoară ecourile poieticii tarkovskiene, cu un peisaj dezolant, al cărui suflet locuitorii continuă să-l invoce fără speranță, sunt de-o frumusețe dureroasă.