Filmele anului 2013 – Recomandări (V)

Continuăm cu recomandările de filme mai puțin cunoscute, dar care merită văzute, din 2013. Criteriile de selecție ar fi: gradul de entertainment, originalitatea poveștii/ a scenariului, imaginația/ inventivitatea, deschiderea spre reflecție, calitatea cinematografică (regie, montaj, jocul actorilor etc.)

Continuăm cu recomandările de filme mai puțin cunoscute, dar care merită văzute, din 2013. Criteriile de selecție ar fi: gradul de entertainment, originalitatea poveștii/ a scenariului, imaginația/ inventivitatea, deschiderea spre reflecție, calitatea cinematografică (regie, montaj, jocul actorilor etc.)

Prince Avalanche (comedie, dramă)
(r.: David Gordon Green; cu: Paul Rudd, Emile Hirsch)

Două surprize duble: D.G. Green, regizorul lui Pinneaple Express (excelentă comedie neagră cu umor gros), punând în peliculă, în același an, o dramă mai dramă decât alta: Prince Avalanche și Joe, la asta adăugându-se faptul că avem, în rolurile principale, un Paul Rudd (ce părea bătut în cuie în rolurile de soț/tătic bun) și un Nicolas Cage în sfârșit în pielea unui personaj ca lumea, într-un film (pe) care îl merită.

Pe la sfârșitul anilor ’80, în Texas, după un incendiu de proporții uriașe, Alvin (Rudd) și Lance (Hirsch) refac marcajele galbene ce delimitează benzile de circulație (conotații simbolice) și își petrec orele de odihnă în mijlocul naturii pustiite. În timp ce Lance nu știe cum să scurteze zilele până în weekend, când dă buzna în oraș după tipe, Alvin pare a fi în elementul său, deși are o logodnică (pe sora lui Lance), căreia îi trimite scrisori luuungi. Singurii care le tulbură singurătatea în doi și discuțiile (golănești sau filozoficești) sunt un bătrân camionagiu și o bătrână care umblă prin ruinele propriei case (și nu ești sigur dacă nu e, de fapt, o fantomă).

Evoluția celor doi este ușor previzibilă per ansamblu, dar marea frumusețe constă în acțiunea/reacția sufletească la nivel microscopic, generând o senzație de intimitate fantastică. Subplot-urile (nefericirile erotice, comic-înduioșătoare, ale lui Lance, drama bătrânei, care-și caută un jurnal, căci cum va demonstra că toate acele lucruri au existat?) inserate în dialog dau naștere unui efect invers izolării (autoimpuse): un umanism afectuos, senin, deși (sau tocmai pentru că) nostalgic.

Joe (dramă)
(r.: David Gordon Green; cu: Nicolas Cage, Tye Sheridan)

Chiar mă bucur pentru Cage, care devenise în ultima vreme ținta tuturor miștourilor (printre altele, și ale noastre). Nu numai că face un rol viguros și cât de cât complex, dar și arată mai omenește decât în ultimele producții cu bugete nesimțite.

Joe (Cage) este șeful unei echipe de zilieri melanici care îndeplinesc o treabă controversată: otrăvesc copaci ca să-i poată tăia legal, pentru ca apoi să sădească acolo o pădure nouă. Gary (15 ani), posesorul unui tată alcoolic și extrem de violent, se angajează la el și muncește cu entuziasm și dăruire. La rândul său certat cu legea din cauza acceselor de violență din trecut, Joe îl ia pe puști sub aripa lui protectoare.

O mixtură interesantă între mumblecore (discuțiile dintre negri sunt mici bijuterii în sensul ăsta) și realismul manipulat dramatic, Joe este un film despre prietenie și capacitatea ei de a da un sens vieții, despre dorința unui nou început, chiar dacă acesta înseamnă o ruptură radicală (distrugi o pădure nevolnică pentru a sădi o alta, mai puternică).