Filmele anului 2014 – Recomandări (I)

Continuăm cu recomandările de filme mai puțin cunoscute, dar care merită văzute, din 2014. Criteriile de selecție ar fi: gradul de entertainment, originalitatea poveștii/ a scenariului, imaginația/ inventivitatea, deschiderea spre reflecție, calitatea cinematografică (regie, montaj, jocul actorilor etc.) 

En duva satt på en gren och funderade på tillvaron (dramă, comedie) 

(r: Roy Andersson) 

Într-o scenă aparent fără sens (dar cea mai puțin creepy dintre toate), două fetițe gemene fac baloane de săpun. De fapt, avem de-a face cu un așa-numit tablou vanitas – o temă populară în pictura barocă de gen, cu un mesaj clar: viața e o bulă de săpun, las-o moartă cu plăcerile lumești. 

Încheierea unei trilogii „despre ce înseamnă să fii o ființă omenească”, En duva… păstrează din memento mori numai prima parte a silogismului: nimic nu ne garantează că dacă devenim – să zicem – virtuoși, vom fi izbăviți, în vreun fel sau altul. Existența este atât de absurdă, încât nici ideea „marii treceri” nu mai are vreo putere asupra personajelor: pe un vas de croazieră, cei adunați lângă un proaspăt decedat se întreabă ce să facă cu mâncarea pe care acesta tocmai o comandase și plătise. Proximitatea morții nu ne face mai înțelepți: deja la o vârstă când ar trebui să se gândească la un loc de veci al lor, doi frați încearcă s-o convingă (cu forța) pe mama lor muribundă să dea drumul unei genți în care se află averea agonisită. Vi se pare amuzant? Păi, este și nu prea. 

39 de scene-tablou, cadre-secvențe fixe, pentru ca ochiul să se poată bucura de libertatea de a observa toate elementele, inclusiv de acțiunile din planurile secunde, nu sunt străbătute de vreun fir narativ unificator, ceea ce nu le face mai puțin appealing. Singurii care au o poveste „consistentă” sunt doi vânzători ambulanți ghinioniști, un fel de Stan și Bran ultradepresivi care parcă au mâncat cretă nu înainte de a se da cu ea pe față. Unul dintre ei, Jonathan („Stan”,fiindcă e plângăcios și isteric) repetă cu conștiinciozitate în fața clienților că dorința lor e să-i distreze pe oameni, argumentul forte în cazul în care respectivii nu sunt foarte impresionați de „sacul care râde” și dinții de vampir „standard” sau „extralong”. 

Un film pe care nu-l veți uita niciodată, nu numai datorită situațiilor absurde (uneori criptice, alteori de o morală „primitivă”), de multe ori intersectate de fantastic (apariția într-un bar a lui Carol XII-lea călare, sau un dispozitiv de tortură care face niște sclavi să cânte, spre deliciul „înaltei societăți”), dar și datorită frumuseții melancolice, „nepământești”, a cadrelor. 

 Magical Girl (dramă, thriller) 

(r: Carlos Vermut) 

Tată și fiică de 12 ani la masă. „Tati, îmi dai și mie o țigară? Da’ parcă aș vrea să încerc și un gin tonic.” În loc să râzi, la chestia asta ai o strângere de inimă. Fata e bolnavă de leucemie și probabil n-o mai duce un an. 

Dacă însă vă așteptați (că și eu am căzut în capcană) la o chestie ultralacrimogenă, veți fi surprinși și contrariați. De fapt, veți avea această senzație (secondată de un „wtf”) cam tot timpul filmului. Chiar la nivel de dialog (superprofi alcătuit, ca și scenariul), te face de n-ai aer. Din 10 în 10 secunde. 

Ca să nu spoileresc prea tare, mă rezum cât pot. Luis, respectivul tată, află că fata lui își dorește o rochie cosplay a unui personaj de anime cu care se identifică. Mai află că rochița respectivă e vreo 7000 de euro. Or, el e un pârlit de șomer, cum face rost de bani? Lucrurile iau niște întorsături – să le spunem – interesante în momentul în care Luis o întâlnește pe Barbara, o nebună nebună nebună (greu mai găsești una așa prin filme). 

Un thriller excepțional compus, contrapunctic (bucata de la radio din Clavecinul bine temperat nu e întâmplătoare), spunând mult mai multe prin ce nu arată (gen chestii care te trimit cu gândul la Eyes Wide Shut), cu schimbări de optică (până la urmă, cine e personajul principal?), cu un ritm aparte. Avertisment: poate un pic prea disturbing pentru cei mai delicați dintre noi.