Continuăm cu recomandările de filme mai puțin cunoscute, dar care merită văzute, din 2014. Criteriile de selecție ar fi: gradul de entertainment, originalitatea poveștii/ a scenariului, imaginația/ inventivitatea, deschiderea spre reflecție, calitatea cinematografică (regie, montaj, jocul actorilor etc.) 


marnie_poster.jpg Omoide na Mânî (When Marnie Was Here) (animație, dramă, fantasy)

(r.: Hiromasa Yonebayashi)

Copiii lui Yonebayashi (v. și Arietti) sunt mai maturi, mai gravi, mai ancorați în real(itate) decât cei din animațiile precedesorului său Miyazaki. Dar, în același timp, au sădită în ei dorința de miraculos și aceeași disponibilitate de a se minuna, de a explora, cu orice risc, atunci când lumea fantasticului le vine în întâmpinare. 

La cei 12 ani ai ei, Anna are durerosul sentiment că nu aparține lumii înconjurătoare: deși părinții adoptivi se poartă frumos cu ea, Anna are motivele ei (dezvăluite pe parcurs) să fie retrasă și nu foarte comunicativă: „Există în această lume un cerc magic invizibil. Există înăuntru și în afară. Eu sunt în afară.” 

Aflată în vacanță la rude, fetița se împrietenește cu Marnie, misterioasa locuitoare a unui vechi conac înconjurat de mlaștini, care, în timpul zilei pare părăsit, dar noaptea, odată cu creșterea mareei, prinde viață. Cât este vis, cât realitate? Este Marnie o fantomă? Sau rezidenta unei lumi paralele? Și-a găsit Anna propriul cerc magic sau participă la cel al lumii întregi? Misterul e întreținut cu multă măiestrie (hitchcockiană, aș spune), în timp ce povestea prieteniei lor surprinde tumultul sentimentelor: încântarea Annei, spaima ei de a nu-și pierde prietena, incertitudinile, gelozia etc.  

Un coming-of-age despre praguri și drumuri inițiatice, cu un subiect drag japonezilor: relația părinți-copii (v. și aceste recomandări). Cât despre animație, Omoide... e cu siguranță unul dintre cele mai frumoase realizate la Ghibli. (Oh, acei nori de furtună!...) Dacă vom avea de la Ghibli, în continuare, filme atât de bune, vom fi ceva mai consolați după retragerea definitivă a lui Miyazaki, în 2013. (Deși sperăm că se va răzgândi).



giovannis-island_poster.jpg Jobanni no shima (Giovanni’s Island) (animație, dramă, istorie)

Tot despre copilărie, de data asta mai puțin îmbibată de fantastic, dar poate la fel de emoționantă, este povestea – inspirată de fapte istorice reale – a lui Giovanni: dacă vi se pare ciudat cum îl cheamă, trebuie să știți că el și fratele său au fost numiți de tatăl lor după niște personaje dintr-o carte foarte populară în Japonia (în engleză e: Night on the Galactic Railroad). Nu numai că întâmplările de acolo (învățate pe de rost) îi ajută pe cei doi puști să treacă mai ușor peste greutăți, dar, într-un fel sau altul, ele se întrepătrund cu „realitatea”. (Oricum, nu trebuie să vă faceți griji dacă n-ați citit-o: referințele sunt explicite și explicate).

Giovanni și Campanella (!) copilăresc voios și fără griji până în momentul în care, în 1945, Japonia pierde războiul, iar insula pe care locuiesc cei doi devine parte a U.R.S.S. Dar aceasta e și șansa protagonistului de a o cunoaște pe blonda, eterica Tania, care-i invadează nu numai teritoriul, dar și inima (fâstâceala băiatului e atât de clasică și autentică, în același timp, că involuntar îți aduci aminte de prima dată când ai simțit același lucru). În ciuda animozității dintre adulți, cei mici, japonezi și ruși, găsesc o cale de a se împrieteni. Doar că istoria are alte planuri cu ei...

În ciuda unei seninătăți amuzate și a magicului care o subîntinde, o poveste tristă tristă tristă. Imposibil să nu plângi la ea.


Join us in our attempt to change the world through technology. We're looking for Deep Learning Research Engineers to help us solve intelligence in the most innovative domains out there. Apply today!

Scris de Stefan | Wednesday, 29.07.2015 16:05 Cronica de film

National Cinematografic