The_Dark_Valley_poster.jpg Continuăm cu recomandările de filme mai puțin cunoscute, dar care merită văzute, din 2014. Criteriile de selecție ar fi: gradul de entertainment, originalitatea poveștii/ a scenariului, imaginația/ inventivitatea, deschiderea spre reflecție, calitatea cinematografică (regie, montaj, jocul actorilor etc.) 


Das finstere Tal (The Dark Valley) 

(western, thriller, dramă, Austria, 2014) 

(r.: Andreas Prochaska; cu: Sam Riley, Paula Beer) 

Și conținutul, ca și titlul, e întunecat, ca atmosferă, ca stare, atât de sumbru încât se apropie de fantastic, de horror-ul supranatural. Însă, Dark Valley e, în primul rând, un western cu ingredientele clasice: necunoscutul singuratic, enigmatic, care-a-văzut-multe și obligatoriu expert în mânuirea armelor, banda de ticăloși care terorizează mica localitate izolată și locuitori încercând să supraviețuiască făcându-le pe plac. Acțiunea respectă și ea momentele principale ale unui western obișnuit – n-o să le amintesc, pentru a nu strica nici un pic din surpriză. 

Fără ca asta să dăuneze schemei obișnuite, Greider este un personaj ușor mai complex, iar Sam Riley știe să transmită chiar și mai multe, deși, în bună tradiție western, deschide gura cât de rar posibil. Venit tocmai din America în acest sătuc din munți uitat, literalmente, de lume și (mai ales de) Dumnezeu, taciturnul nu pare un pericol pentru nimeni: și-a adus un aparat de fotografiat („oglindă cu memorie”, cum îi spun localnicii) și face peisaje, ba și portrete (din alea unde tre să stai nemișcat un ceas). Băieții răi îl provoacă, o și încasează, zici că-i papă lapte. Dar, în timp ce subpovestea gazdei sale – o fată în prag de măritiș – se dezvoltă și ies la iveală tot felul de treburi nasty, politicosul nostru erou, în privirea căruia se amestecă melancolia cu ceva clar periculos, trece la acțiune. E minunat modul în care o face: mai pe față, mai pe ocolite, stârnind o binevenită panică. 

Excelentă gradație a tensiunii într-un thriller mai degrabă slow paced, cu o imagine și un score elegante și, în același timp, atât de apăsătoare că zici ești în infern. Foarte sugestivă în acest sens e și vocea naratorului – fata care-l ține în gazdă pe Greider. 


labyrinth-of-lies-641813l.jpg Im Labyrinth des Schweigens (istoric, dramă, Germania, 2014) 

(r.: Giulio Ricciarelli; cu: Alexander Fehling, Friederike Becht) 

Pe imdb îl găsiți „Labirintul minciunilor”, traducerea titlului din engleză, care nu e foarte fericit, fiindcă te poate face să crezi că ai de-a face cu un thriller (desigur, există elemente de thriller, dar nu suficiente). Schweigen, „tăcere”, se referă, pur și simplu, la faptul că, istoria recentă față de perioada în care se petrece acțiunea (e Germania începutului anilor 60), a fost trecută sub tăcere. 

La un moment dat, pe la început, jurnalistul Thomas Gnielka îi întreabă pe câțiva juriști dacă au auzit de Auschwitz. Cei tineri ridică din umeri (gen: „e vreo marcă de bere?”), cei mai bătrâni au păreri împărțite (unii sunt sincer convinși că ce știu e doar rodul propagandei învingătorilor). Șocant. 

Și iată că în scenă apare Johann Radmann, tânăr procuror (cu niște costume impecabile), care inițial lucrează la... amenzi pentru parcare. Fiind un tânăr ambițios și idealist, când, în urma identificării unui posibil SS-ist, i se dă posibilitatea să lucreze la caz, se bagă cu tot entuziasmul. Care entuziasm primește, inițial, lovitură după lovitură: ba i se spune că toți au fost naziști, că n-a fost dracu așa de rău cum îl prezintă americanii, că, ce, Nürnberg-ul n-a fost de ajuns?, că oamenii și-au făcut datoria, ba lipsesc dosare, ba prietenii lui încep să primească amenințări. Piedicile mai mult îl întărâtă și, încet încet, scoate la iveală chestii pe care nu și le-ar fi închipuit, inclusiv experimentele lui Mengele, despre care acum află prima oară (!), și care Mengele trăiește bine mersi în Argentina, ba mai și vine prin Germania, când i se face dor (!).  

Un pic prea greoi ca scenariu și cu lucruri rămase în aer (conspirația din jurul lui Mengele, de exemplu), cu răsturnări de situație cam previzibile, fără cine știe ce suspans, Im Labyrinth... are totuși scene de o certă emoție și, per total, reia, fără retorisme inutile, dintr-un unghi destul de inedit și cu un aer autentic, o interogație gravă, mereu actuală. 


Scris de Stefan | Tuesday, 18.08.2015 15:54 Cronica de film

National Cinematografic