Friends with Benefits – Prieteni, prieteni, dar sexul e pe sentimente!

„Pe Obama nimeni nu vrea să-l f…, bro, că are urechile ca elefantul.” Tare asta!… Tre să ai ceva curaj să bagi the f word într-o propoziţie care-l vizează atât de ireverenţios pe cel mai cel preşedinte de pe mapamond… Ca să nu spunem că e rostită de gay-ul de Tommy, supărat că pe coperta revistei va apărea preşedintele în locul unui sportiv cârlionţat. Doar că la capitolul curaj, cam asta-i singura chestie cu care se poate mândri Friends with Benefits.

Fiindcă n-am înţeles în ruptul capului: prin referiri directe şi prin (în mod expres) abominabilul serial dat pe tv-ul lor cu Jason Segel în rol de îndrăgostit, Friends ia la şto clişeele de telenovelă romantică pentru ca, în final, să se răzgândească şi să li se închine ca la sfintele moaşte. Adicătelea: there is no escape, romantismul (în film şi aiurea) asta este, n-ai ce-i face? Terifiant…

Foaie verde de covor, pân’ şi Justin e actor. Really?! Ia să nu ne pripim… Păi, să-i dai un rol ca ăsta lu’ mister ’N Sync e ca şi cum ai susţine doctoratul imediat după liceu. Adică, JT promite, dar e încă o promisiune, nu trebuie speriat cu maratonuri din astea.

În schimb, mititica de Mila Kunis ţi se strecoară imediat în sală direct sub piele, te rupe-n paişpe cu jocul ei sincer, „de acolo”. E pur şi simplu fermecătoare…

Deci, cei doi, Dylan (JT) şi Jamie (Mila) îşi închipuie că au descoperit America în momentul în care hotărăsc să facă sex fără implicare sentimentală. Şi, bineînţeles, lucrurile se complică, îşi dau seama că nu e chiar aşa… Pe lângă faptul că din start îţi dai seama cam pe unde ajunge toată treaba, nimic din film nu încearcă să-ţi dea peste cap aşteptările. Este previzibil cap-coadă. Şi fără subploturi închegate. Faza cu tatăl alzheimerian? Come on, such a cliché…

Totuşi, Friends nu e un film să te plictisească la modul brutal şi abject. Şi asta pentru că, una peste alta, e făcut dintr-un aliaj durabil şi are dialoguri şi situaţii agere, care te fac să zâmbeşti, dacă nu să râzi în hohote. E o comedie călduţă, fără mişcări seismice, dar e scrisă fără cusur şi regizată fin (şi montată cu drujba, din păcate – mi-au supărat ochii vreo 20-30 de racorduri pe mişcare cumplite). Şi: dacă poantele sunt mai mult pentru gagici, băieţii se vor consola cu vederea posteriorului flawless al Milei.