Fury – No(t) pity, just Pitt

Fury – No(t) pity, just Pitt

Ceață, noroi și oțelu’ din privirile lu’ Pitt – definiția lui Fury. Ceața fosăie de pericole, noroiul are în compoziție 99% cadaver, iar privirea lui Brad știe multe. Și e nemaipomenită când mai-ncolo-șa, în contrabalans, Shia Laboeuf prelinge o lacrimă cristică, în timp ce mintea-i umblă după vreun citat din Biblie, carte după care e și poreclit. Deși, când e s-o pună parte-n parte cu mâncătorii de cremwurști, e răurăuț. Eroi, frate.

Spre finalul lui WWII (care-i la fel de dur ca Debarcarea), Don Collier (Brad Pitt) e șef pe un Sherman botezat „Fury”: „căsuța noastră”, cum zice el cu o urmă de duioșie în glas. E o rablă, firește (un Panzer făcea piese de schimb câte patru hardughii din astea până să apuce astea să dea cu tunu’ o dată), dar e rabla lor, și o repară și decorează cu drag. Filmul începe după o luptă în care Don și-a pierdut cel mai bun om. I se trimite un „înlocuitor”: Norman (și numai după nume îți dai seama că o încasează), un… dactilograf. Tenderfoot-u’ e imediat pus să curețe resturile celui mort, prilej pentru ceva sinistru: băiatul dă peste fața (doar fața) defunctului. Șirul nefericirilor e abia la început: șicanele curg, iar băeții au o fixație, să scoată bărbat cu acte în regulă din el, obligându-l să omoare nemțălăi, după principiul „kill or be killed”. Niște brute, vorba lui Céline (scriitorul, nu cântăcioasa).

Dacă nemții luptă ca fiara încolțită (în față, aliații, în spate și în coaste, SS-iștii), băieții lui Don sunt și mai și. Pe unde trece Furia, se cască iadul, și când încep ăștia să-și spună ba p-a mamii voastre cu nemții, cu gloanțele alea trasoare (care dau fantastic în ceață), se zgâlțâie scaunul cu tine, faci parte din spectacol, vorba imax-ului. Poate, uneori, montajul e prea repetitiv, deși și asta poate avea o logică, precum „goddammit”-ul lui Brad (am numărat vreo 7 în decurs de două minute): repetițiile au ecou în mintea unei generații combative virtual.

Într-un scenariu simplu, compact, prezența noob-ului Norman duce firul narativ secund într-o direcție mult prea previzibilă (el este personajul principal, cel care „învață”, iar tot echipajul este eroul). Evoluția lui, care o parafrazează (probabil ca un omagiu) pe cea a caporalului Upham din Saving Private Ryan, rămâne, la nivel narativ, clișeistică.

Ca și cum și-ar cere scuze, scenaristul/ regizorul David Ayer introduce în mijloc/ miez o secvență în care Norman și Don întâlnesc două nemțoaice – una dintre ele, jucată de Anamaria Marinca (probabil, prima româncă care-l vede pe Brad la bustul gol, cu sau fără acordul Angelinei): este, fără îndoială, secvența cu cel mai mult suspans. Fiindcă – nu-i așa -, bubuiala de pe teren nu se compară cu un face to face: inamicul trebuie să aibă un chip cât mai bine conturat (de aia, Enemy at the Gates e atât de fain). Tot în acest sens, la final, un sniper își dezvăluie, literalmente, fața ridată („distinctă”), în timp ce toți ceilalți rămân niște „anonimi”. Ayer ăsta începe să-mi placă din ce în ce mai mult, cel puțin pe partea de regie: presară ici colo mici indicii de urmat de către connaisseuri, cum e cazul unui pistol dintr-un scurt cadru aparent fără sens (și care se va dovedi o prefigurare a… dar să nu spoilerim).

Brad e, cum ne și așteptam, sufletul filmului. Personajul lui are ceva dimensiuni: își iubește echipa, tancul, job-ul (the best job I ever had, o repetă toți după el, cu isteria aia de după luptă, când apuci să conștientizezi prin ce-ai trecut și poți să-ți uzi liniștit nădragii) și urăște inamicul ce n-ai văzut. (Cum se repede el, ca pittbull-ul, la un SS, deși ăla-i prizonier: ura e mai puternică decât codul.)

Sumbru, orgiastic și cu o puternică tentă mistică, Fury este cel mai bun film al lui Ayer pe partea de regie și unul dintre cele mai distincte, mai serioase, filme de război din ce știu.

nota_85.jpg Notă: 8.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult