G.I. Joe: Retaliation – A fost atins punctul G al acţiunii!!!

G.I. Joe: Retaliation – A fost atins punctul G al acţiunii!!!

Acţiunea (cu „A”), mofturoasa zeiţă la care se închină temătoare armate de producători, toarce satisfăcută la atingerile lui John M. Chu (cu această ocazie îl iertăm pe regizor pentru faptul de a se fi prostituat făcând un film cu Justin Bieber).

G.I. Joe Retaliation a fost, din câte ştiu eu, tot amânat şi amânat. Sincer vă spun că, în privinţa asta, ipoteza mea a fost următoarea: producătorii ar fi făcut greşeala să adune un focus grup de spectatori, cărora le-au dat de vizionat – să zicem – 15 minute din ce s-a montat, iar respectivii cobai ori au început să facă spume la gură, ori, calmi, i-au dat în judecată pe inconştienţi şi, în urma cheltuielilor prin tribunale, filmul a rămas fără o leţcaie. M-am înşelat. Probabil, cea mai apropiată de adevăr ipoteză ar fi că makerii au aşteptat nişte revelaţii from beyond înainte de final cut.

GIJR e exact cum trebuie să fie: un action thriller de echipă cu uşoare elemente de anticipaţie, condimentat cu testosteron, gagdeturi intrigante (ţânţarii-drone sunt so yummy), maşinării infernale şi cafteli în zone exotice (da, faza de pe versant cu mirlitonii ningiălăi din trailer merită văzută în 3D, e epică). Dacă la asta mai adăugăm nişte glume cazone cinstite şi o siluetă felină opreşte-trafic (Adrianne Palicki), ai tot ce e necesar pentru un astfel de film. Gradul de superficialitate al relaţiilor este calculat cu atenţie (atât cât să n-o dea nici în existenţialisme, dar nici în pueril), personajele, da, sunt de carto(o)n, dar e carton din cel trainic, de soi, decupat cu mare grijă (n-aş zice că-i chiar artă, încă n-au ajuns la nivelul unui Hellboy, dar sunt acceptabile).

Povestea porneşte de la arhicunoscutul topos al ameninţării nucleare, dar reuşeşte să dribleze clişeele atât cât să nu ţi se pară că ai mai văzut filmul. Alertă, montată impecabil (muzical, aş spune), fără timpi morţi, cu informaţie densă şi dialog dinamic, după toate regulile genului. Atâta vreme cât îi cunoşti limitările şi i le accepţi, te bucuri din plin. Printre scenele cvasimemorabile: evadarea lui Storm Shadow.

Jonathan Pryce (hehe, welcome back, mr. Lowry) e ultrasimpatic în dublul rol de victimă-călău, Dwayne e suficient de convingător ca să vrei să faci parte din echipa sa, iar dispariţia lui Channing Tatum (Duke) în prima treime (oftaturi feminine în sală) e suplinită de apariţia creaturii mitologice care e Bruce Willis (să vezi, frăţioare, ce arsenal are în casă, pasiune, nu alta!).

Pe lângă ăştia, eu recunosc că am o slăbiciune pentru Byung-hun Lee (Storm Shadow), pe care-l ştiu din filmele lui Jee-woon Kim (unul dintre preferaţii mei). Nu fiindcă la cei aproape 43 de ani arată ca la 20, ci fiindcă are ceva mojo dramatic în el.

E un film inteligent. De ce? În primul rând pentru că ştie exact unde şi cât comic să bage astfel încât să nu fii nevoit să iei în serios toată snoava. E distracţie. 100%.

Părerea mea: încă vreo 2-3 GIJ-uri din astea şi va fi introdusă o nouă unitate de măsură pentru valorile acţiunii: GI-ul.

nota_85Notă: 8.5 (un film, în primul rând, pentru băieţi, mici şi mari)

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult