Gambit – A fost sacrificat regele!

Mai precis, Colin Firth, al cărui nume te duce inevitabil cu gândul la rolul oscarizat din The King’s Speech. Fiindcă, în rest, întoarce filmul pe toate părţile şi-o să vezi că n-are nicio legătură cu şahul (pentru cei care nu ştiu, gambitul este o strategie de joc prin care, în deschidere, sacrifici una sau mai multe piese pentru o poziţie mai bună).

Peliculei originale, din 1966, titlul nu numai că i se potrivea, dar el era şi cheia enigmei. Acum, a rămas titlul şi, oarecum, ideea principală. În afară de personajele principale, de faptul că e tot un art heist şi drăguţa replică: „Ai nişte ochi foarte frumoşi pentru cineva care nu zâmbeşte niciodată”, nu s-a păstrat nimic. Ca atare, titlul a rămas ca o firmă veche pe care noii proprietari n-au putut s-o dea jos de pe frontispiciu.

În sine, dorinţa fraţilor Coen de a rescrie povestea cap-coadă e lăudabilă. Ar fi fost şi mai lăudabilă dorinţa lor de a face un remake bun, cum e True Grit. Dar ca să vezi: nici vorbă. Să fi ieşit aşa din cauză că n-au făcut ei pe regizorii de data asta? Sau întrebarea se pune altfel: de ce n-au regizat ei Gambit? În cazul ăsta, răspunsul ar fi simplu: fiindcă scenariul scris de ei e un rebut.

Curatorul de artă Harry Dean (Colin Firth) are un şef superjegos (Lionel Shahbandar) şi vrea să se răzbune. Planul lui e aşa: cu ajutorul unui falsificator de opere de artă şi a unei cowgirl texane, PJ Puznowski (Cameron Diaz), să-l facă pe Lionel să cumpere cu o sumă de 8 cifre o făcătură de Monet. Fireşte, Lionel se dovedeşte a fi mai viclean decât un şarpe şi planul trebuie reajustat din mers, la fiecare pas.

Premise excelente, exploatate însă cu adevărat numai pe comicul de limbaj (cam o treime): ţărăncuţa PJ scoate pe gură nişte chestii care le ofileşte gingaşele urechi domnilor, fapt care însă îi lasă total rece pe spectatorii dinafara spaţiului anglofon. În rest, situaţiile sunt enervant de asemănătoare (citate, plagiat sau criptomnezie?) cu unele din Pantera roz şi din Bean (faza cu udatul pantalonilor în zona ruşinoasă). Sau total inutile şi derutante. Înţeleg îndrăzneala cu şeful nudist convins, dar what’s the point? O pată de culoare aruncată aiurea.

Una dintre singurele scene unde vedem un crâmpei din subtilul umor cu care ne-au obişnuit Coen bros e cea în care falsificatorul pictează un tablou de Pollock, cum altcumva decât folosind tehnica dripping-ului…

Între cehovianul Firth şi fluşturatica Diaz nu se leagă catenele de nicio culoare, ai impresia că fiecare îşi spune poezia, ca la serbare, pe rând. Şi oricum, cam tot ce reţii din film ar fi că posteriorul lui Cameron e încă greu de întrecut în obrăznicie şi că Firth e ras pe picioare.

Dezamăgire maximă. „Fraţii Coen”? Pe bune?! Aici e fake-ul!

Vă recomand vechiul Gambit. N-are umorul grobian al remake-ului, dar compensează prin altele. Shirley MacLaine, cu figura ei de fetiţă bosumflată pusă pe pozne şi Michael Caine, glacial şi aristocratic, au un magnetism între ei şi dincolo de ecran de te apucă tremuriciul (fără ca scriptul să insiste pe situaţii romantice). Pe lângă asta, deşi suntem obişnuiţi să considerăm filmele acelei perioade nişte lălăieli plicticoase, culmea, Gambitul din ’66 e mai thrilling decât cel nou, iar twistul final e mai inteligent.

Notă: 6