Giallo – Şi ăla galben de respira greu… era criminalul, frate!

Giallo – Şi ăla galben de respira greu… era criminalul, frate!

Chiar septuagenar fiind, Dario Argento consideră că n-a venit încă vremea pentru gestul artistic suprem: cel de a se autoplagia. Astfel că a predat bagheta pentru remake-ul la Suspiria lui David Gordon Green (regizorul lui Pineapple Express, supercomedie cu drogangeală). E ca şi cum Sergiu Nicolaescu l-ar lăsa pe Radu Muntean să facă un remake la Revanşa, ceea ce, evident, poate fi cel mult subiect pentru un film marca Monty Python.

După ce şi-a dat seama că a ratat modalitatea de a se întrece pe sine însuşi cel de acum 30 de ani, Argento a fost atât de deprimat încât a decis să se răzbune pe lumea horrorfilă, lăsând-o în derută. I-a răpit lui Polanski cel atât de oropsit nevasta şi pe unul dintre cei mai buni actori şi a băgat avertisment cu Cod Galben – cum l-au tradus ai noştri (ei cică fiind amuzanţi). Numai că la ce coduri am văzut noi în ultima vreme, cred că ne mai sperie!? Neeee…

Giallo e un fel de Cocoşatu’ de la Notre-Dame, un aglisanofăbici care îşi caută idealul de frumuseţe feminin la modul logic, prin excludere, doar că pune asta şi în practică. Nu ştim dacă e un tip cu fantezie sau doar a văzut şi el Saw, caz în care e uşor mai retardat şi probabil n-a văzut toată seria. Impresia de retard ţi-o dă şi faptul că e atât de analfabet încât nici nu ştie să dea zoom la pozele de pe laptop, se uită la ele cu lupa, de nu mai înţelegem noi nimic sau vrea doar să ne distragă atenţia de la cealaltă mână, care se mişcă într-un du-te-vino scurt pe sub masă. În orice caz, tipul nu e total lipsit de umor: înainte să-i taie buza victimei îi spune „kiss, kiss no more”. Hm… Nu ţin minte să mai fi râs la vreun film de Argento.

Pe urmele freak-ului se află un Pianist (că aşa-l ştie lumea, ce să-i faci) plictisit de nuanţele melancolic chopiniene care l-au consacrat. Şi nici Argento nu e omul care să-şi lase actorii de capul lor, poate doar fi-sa să-l mai îmbuneze (vezi La terza madre, 2007). Totuşi, femeia lui Polanski (pe care, dacă o aşezi lîngă Bitter Moon, n-ai zice că au trecut 20 de ani) e ceva mai convingătoare, poate şi pentru că e în rolul sorei maltratate. Ca să mai pună un pic de carne pe scenariul fără nicio poveste, Argento îi născoceşte detectivului nişte traume în copilărie care l-au făcut un copoi fără sentimente. Şi cam atât la capitolul variaţiuni pe temă.

După cum joacă Pianistul, după cum arată Emmanuelle Seigner şi după stilul neschimbat al lui Argento, bănuiala mea e că filmul a fost făcut acum 20 de ani şi criogenizat pentru vremuri mai bune, în care „arta” ar avea altă valoare. Şi l-au scos prea devreme sau prea târziu. Părerile sunt împărţite.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult