Gnomeo&Juliet – eşti cioburi, frate!

Gnomeo&Juliet – eşti cioburi, frate!

Excepţional!!! Mă refer la trailer, ce credeaţi? Păi, da, trailer-ul adună în două minute toate bancurile şi fazele mai haioase. Ştiu, aveţi un déjà vu. Şi eu, doar că iar m-am păcălit.

Gnomeo & Juliet e prea light ca să fi fost făcut de tăticul hipercaloricului Shrek 2 (the kitty eyes ai lui Puss in Boots-Banderas, remember?). Din păcate, este. Kelly Asbury (e un el) a scris şi scenariul de la minunatul Chicken Run, foarte underrated după părerea mea. Dar, destul cu laudele.

G&J se bazează mult pe jocurile de cuvinte din dialoguri, ceea ce face, din start, ca lumea micuţilor, mai ales cea neanglofonă, să rămână insensibilă la cel puţin un sfert din farmecul filmului. Apoi, Romeo şi Julieta NU e o poveste pentru copii, chiar dacă îi schimbi finalul. Iar schimbându-i finalul, poţi să-i spui „adaptare ratată”. Faza cu statuia lui Shakespeare filozofând asupra poveştii, în contradictoriu cu protagonistul masculin, e ca scuza unui student care a scris bine, dar despre un alt subiect decât cel de pe bileţel.

O primă întâlnire între Gnomeo şi Juliet (o Emily Blunt care dă pe-afară de senzualitate chiar şi aici) promite mult prin tachinările galeşe, nu lipsite de umor. Problema e că ăsta ar fi nivelul de sus, nemaiatins în restul interacţiunilor. Iar foarte necesarul conflict, cearta îndrăgostiţilor, are la bază… ce? Nici nu ştii bine din ce se iau. Iar tu eşti luat pe nepregătite, doar că surpriza e o simplă derută.

Juliet-Blunt ar fi putut fi cea mai cool Julietă de la Thisbe până-n prezent: e al dracu’ ghipsu’ pe ea, are studii de ninja şi pe vino-n’coace. Not enough. Deh, piticii de grădină nu se compară cu ăia de pădure… Villain-ul lui Jason Statham (Tybalt, un Capulet) e mult prea stereotipic să te sperie, iar Gnomeo însuşi, mult prea previzibil, în tot şi toate.

Personajele secundare – condimentele oricărui desen animat care se respectă – suferă de sindromul „tre să zic şi eu ceva?”. Poate cel mai tare dintre ele e unul care nu zice nimic, în schimb băloşeşte pe Gnomeo ca alienu’ pe lt. Ripley, înainte să-l fugărească printre coteţe: un buldog antipatic rău. Piticii, în general, fie ei albaştri, fie roşii: toţi, oale şi ulcele. Nimic remarcabil.

Strecurând de câte ori are ocazia aluzii la dramaturgul elizabetan (pe un camion scrie „Rosencrantz & Guildenstern” etc.), Asbury se canoneşte în fel şi chip să dea suculenţă pasiunilor de teracotă ale micilor eroi ţuguiaţi. Rezultatul: o încercare eşuată de a-l pune pe the big Will in small packages, o acuarelă diluată în locul unui desen animat, o fantezie timidă şi uşor gay. Mă întreb cât s-o fi implicat şăgalnicul Elton John în toată chestia, având în vedere că apare printre zbiri (a se citi „producători”), ca să nu mai spun de coloana sonoră. Mă abţin…

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult