Gods of Egypt (2016) 3D – Gerard Butler, te mai gândești la Mădălina Ghenea?!

Noua sa parteneră în film, Elodie Yung (zeița iubirii, Hathor), cam aduce la fizic cu Ghenea, așa s-ar explica de ce nu prea-l prinde rolul lui Seth. Pare că încă nu s-a trezit după o noapte de beție și când vede bruneta cu pomeți periculoși și picioare zvelte are impresia că i se joacă o farsă, așa că se duce dreacu’ concentrarea.

În calitate de răuțu’ filmului, adică cel mai așteptat personaj, ai zice că strică show-ul. Dar, surpriză, povestea și restul personajelor îl vor susține binișor, astfel că, până la urmă se descurcă. Dacă vă hotărâți să-i dați lui GoE o șansă și după primul moment al conflictului (în care Seth își omoară fratele, pe Osiris, ăla fiind chiar mai ridicol), o să observați cum acțiunea se remediază pe minut ce trece, concluzia finală fiind că, până la urmă, e foarte OK. Totul e să vă potriviți lungimea de undă și să acceptați maniera de abordare, mai degrabă de light fantasy, decât de ceva „serios”. (După ce văzusem trailer-ul, eu nu-i dădeam nicio șansă: eram convins că o să fie, în cel mai bun caz, de nivelul unui Immortals). 

Poveste „uriașă”, că-i cu iubire-dincolo-de-mormânt, răzbunare globală și învățat cum să devii băiat de treabă – că nu-i suficient să faci terapie, ci tre să fii bătut măr, să ți confiște postul cel baban, să ți se scoată ochii (la propriu), să ți se ia lumina ochilor (la figurat, adică nevasta) și să ajungi să te ia la p… orice muritor de rând când și cum vrea. Așa pățește Horus (Coster-Waldau), în timp ce unchiu-său, Seth, departe de a se potoli, vrea mai mult și mai mult: „nothing can fulfill me” (hahaha). Cu un Horus făcut zdrențe, zici că-i gheim ouvăr, dar nup. Că apare Bek, un șmecheruț îndrăgostit de iubită-sa, care, fată înțeleaptă, îl pune să fure ochii lui Horus să îi dea înapoi proprietarului, ca ăsta să lupte din nou cu Seth, să pună capăt pogromului printre zei și să elibereze oamenii din sclavie (și, printre altele, să ușureze taxele, că nebunu’ îți ia și ultimul bănuț sub amenințarea că la Judecata de Apoi nimerești unde nu trebuie). 

Bek și Horus fac echipă, fiecare e determinat maxim (mai mult Bek, o să vedeți) și au câteva faze de drăgălășit reciproc destul de simpatice. De partea lor vor fi Hathor (ex-a lui Horus, actuala lui Seth, bagaboantă într-un fel nostim), zeul Thot, ăla despre care se spune că ne-a învățat să scriem (dar pe unii) și, mai pe șest, Ra, tăticu’ la toți zeii. Pffff… Zeul Soarelui e dintr-un alt registru, caterincă la greu: o caricatură de bătrân, jucată de Geoffrey Rush (Best Offer), stând (pe întuneric!) pe un fel de corabie (fanii Piraților din Caraibe or să se amuze), e cel mai oropsit dintre toți, un adevărat Sisif, fiindcă noapte de noapte, în loc să-și îndulcească bătrânețile cu vreo preoteasă, se luptă cu monstrul Apophis, care amenință Pământul. Apophis, un fel de vierme din Dune, dar cu dinți, trimite la conceptul de vagina dentata, adicătelea la mama castratoare, pe când Ra e, așa obosit și deloc apollinic la meclă și-n mișcări, exponentul patriarhatului, forța ordonatoare etc. etc. (Sunt destule simbolisme jucăușe care așteaptă să fie dezghiocate de cunoscători.) 

Filmul e mereu în pericol de a trece granița spre ridicol și comic involuntar. M-am distrat teribil la o fază, care se vrea înfricoșătoare, în care Hathor intră în infern, iar demonii din jurul ei spun – citez – „lasă-mă să pun mâna”. 

Cel mai „realist” personaj este arhitectul Urshu, minionul lui Seth, jucat fain de Rufus Sewell, putea fi exploatat mult mai bine. Ce-i drept, nici nu prea ar fi fost loc. Se întâmplă foarte multe, dar, din fericire, construcția rezistă: e un scenariu scris cu responsabilitate, muncit. Sigur, nu pleznește de originalitate, dialogurile sunt departe de a fi mostre de agerime, dar nu are timpi morți, nu are gafe, este echilibrat. Și, până la urmă, oricât de pueril e ca întreg și cu un mesaj mură-n gură, te poate relaxa după o zi de muncă. Și pentru copii 8-12 ani poate fi ideal: orice fel de violență (fizică, verbală etc.) e atenuată, ba mai mult, după cum se comportă și discută personajele, de multe ori ai impresia că mai au puțin și încep să cânte și să danseze. 

Mai puțin fidel (dar fără a fi în discordanță flagrantă) față de mitologia egipteană (Isis, zeiță importantă nu apare, știm de ce), Gods este, narativ și vizual, tributar unui impresionant număr de producții, mai mult sau mai puțin clasice: ecouri din 1001 de nopți, Transformers, Avengers, Indiana Jones, LOTR, Prince of Persia etc. etc. Nu știu dacă faptul că regizorul, Alex Proyas, s-a născut în Egipt are vreo legătură, dar omu’ a băgat, probabil cu drag, cât a încăput. După gustul meu, prea mult CGI, prea multe culori artificiale și forme greu identificabile. Dar, cum spuneam, publicul-țintă sunt puștii. 

Notă: 7