Gravity – Houston, we have a wonderful movie

Gravity – Houston, we have a wonderful movie

A fost aseară, pe la 7 și ceva, cutremur? Nu? Atunci, e de la film.

Deci, da. Amețitor, în sensul cel bun. „O experiență”, cum se spune acum. Ești acolo, lângă Sandra Bullock și Clooney, și, deși tu ai aer și ei nu, cam uiți să respiri. Ai senzații – concomitent – de agorafobie și claustrofobie și-ți dă târcoale panica. (La un moment dat, reflectam în sinea mea: cum o fi mai nașpa: îngropat de viu sau pierdut, literalmente, în spațiu?). Habar n-ai ce-i cu toată tehnologia aia de care depinde supraviețuirea omuleților (că-s mici și spațiul cât hăul), dar e atât de reală, că-ți vine să apeși și tu niște butoane. Am așa o bănuială că 3D-ul a fost creat pentru filmul ăsta.

Începe senin. Ryan Stone (Bullock), Matt Kowalski (Clooney) și încă unul meșteresc voios la Hubble, mai glumesc, se bucură de priveliște, suportă un country infect, că-i place lui Matt, schimbă informații cu centrul misiunii (vocea lui Ed Harris), căruia i se adresează cu celebrul „Houston”. Până li se spune că rușii și-au aruncat în aer un satelit și că resturile acestuia au pornit-o spre ei. Ale naibii bucățele, fac prăpăd. Ryan și Matt se trezesc singurii supraviețuitori pe o rază de n și tre să se țină unul de coada celuilalt ca să ajungă la Stația Spațială Internațională și, de acolo, dacă dă Domnu’, pe Pământ. Dar e al naibii de greu: o singură mișcare greșită și ești pa. Cum ai impresia c-ai scăpat de-o problemă, apare alta, mai ticăloasă. (Care ești mai fraged de vârstă și ai idei să te faci cosmonaut, nu te uita la filmul ăsta.)

Scenariul în sine e simpluț, iar backstory-ul cu fetița lui Ryan, dispărută dintre cei vii la 4 ani, un clișeu lacrimogen inutil. Doar că, minune, ți se demonstrează că scenariul așa și trebuie să fie în acest caz, iar povestioara tristă, un artificiu care să dea un sens în plus, „nobil”, luptei pentru supraviețuire. Regizorul (și co-scenaristul) Alfonso Cuarón (ah, minunatul său Children of Men) te atinge în adâncul sufletului. E o lecție de cinematografie, din alea de care așteptăm mai des.

Pe lângă poveste, care, deși mai alertă – la alt nivel – ca un Fast and Furious, îți umezește ochii, sunt frumuseți pentru care merită să vezi Gravity pe ecran mare. (Din păcate, nu l-am văzut chiar IMAX, dar pentru mine a fost suficient și așa.) Sandra, după ce-și dă jos costumul de cosmonaut (hm, să nu zic cum arată în chiloți, că intrăm în alt registru), plutind în aer, odihnindu-se câteva clipe într-o poziție semifetală – superb. (Contrapondere la alte dezbrăcăciuni spațiale, gen Barbarella-Jane Fonda și copiile ei, Kylie Minogue și Jem.) O lacrimă, eliberată de obișnuita gravitație, plutește prin fața noastră (nici nu era cazul să mai focalizeze pe ea). Coloana sonoră, între sunetul surd și zgomotul infernal, cu o linie melodică cu note de zbucium, fatalism, intimitate, mister, completează o atmosferă – iertat fie-mi clișeul, dar măcar e sincer – „unică”.

O oră jumătate de film care trece precum 10 minute.

nota_9Notă: 9

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult