Grown Ups: un serial camuflat

Grown Ups: un serial camuflat

Aşa-ţi dai seama că se duce dracu’ lumea. Când copiii mi ţi se sperie de un televizor de acum 20 de ani şi se uită ca la nebun la tine dacă-i inviţi la un „Nu te supăra, frate!” (cum care joc?! Ăla interzis fiindcă avea efect invers.)

Nu ştiu de ce, dar după filmul ăsta nu m-a apucat niciun fel de nostalgie pentru copilăria mea. Ar fi trebuit să declanşeze în mine o serie de amintiri gen ce însemna o minge de cauciuc bun şi cum o jucam până ne-o tăia vecinul că cică-i zgâriam maşina sau până ajungea o beşică pe care n-o mai puteai ridica nici cu ambele picioare.

Nu, n-a declanşat nici o amintire. Nici măcar n-a trezit subliminalul „viaţa de adult e de căcat”, fiindcă viaţa mea de adult se integrează perfect în peisajul maroniu din jur şi fără astfel de mesaje.

Un gerontofil pitic cu freză à la Elvis, care are două fete tocmai picate dintr-un pictorial Playboy şi o MILF (a se da un google numai fără părinţi prin preajmă) care-şi hrăneşte copilul de patru ani cu ţâţa – băgată special pentru gluma aia care le place americanilor: got milk? Got milf? Astea sunt singurele personaje care n-au mai încăput în alt film şi au primit azil aici pe motive necunoscute. Şi singurele personaje pe care o să le reţineţi, dacă aveţi memorie bună, timp de o lună de zile. Şi poate că Adam Sandler, în calitate de co-scenarist, şi-a tras partea lui babană făcându-se cel mai puţin scârbos din tot filmul şi cu cea mai tare nevastă: Selma Hayek. Dar dacă mai reţineţi şi asta v-aş trimite la un consult medical.

Pretextul pentru adunătura asta de adulţi care vor să aducă un vibrant omagiu bucuriilor simple ale anilor ’70 şi implicit ale copilăriei este unul stupid, care strică ce mai era de stricat, adică temelia. Băieţii se adună la înmormântarea antrenorului lor, care ar fi picurat chipurile ceva stimulent în genele lor de bărbaţi de succes (mă rog, în ale câtorva). După care se retrag la o cabană lângă un lac pentru un weekend.

Evident că puştii pe care sunt siliţi să-i aducă cu ei sunt mai pe fază decât ei la chestii de adulţi, cum se întâmplă când e vorba să le vadă pe surorile iepuraşului dezbrăcându-se – ceea ce noi nu vedem, dar nu aici e buba. Buba e că nu se întâmplă nimic. Adică: toţi se dau cu barca, pe trambulină şi alte chestii mai mult sau mai puţin periculoase. Dar de fapt nu se întâmplă nimic. Scenele, nişte gaguri separate, par făcute doar de dragul unui dialog în care foştii colegi se iau la mişto într-un stil inventiv-dubios, alteori doar dubios. Poţi să le vezi pe bucăţi, în zece-cinşpe episoade.

Până la urmă e un film care se vrea prost-crescut, însă rămâne doar prost.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult