Hail, Caesar! (2016) – Hail, Hollywood!

Hail, Caesar! (2016) – Hail, Hollywood!

…Și Cuvântul s-a făcut imagine de film.

Prima impresie ar fi că frații Coen satirizează pe marginea „Fabricii de visuri”, când colo, HC e, dimpotrivă, un omagiu adus epocii de aur a Hollywood-ului și, prin extensie, filmului în general. Dar, normal, în stilul lor. Frații Coen nu sunt răi, așa sunt ei.

Numai că aici, bros sunt mai puțin ei înșiși decât în alte filme: se lasă în voia nostalgiilor (s-au născut în perioada aia, a începutului anilor 50) și nu-și mai pun personajele în dileme, în răsturnări de situație crunte și din care n-ai cum să nu tragi concluzia că există un destin și că acel destin nu e deloc prietenos.

Să-l luăm pe Eddie, de exemplu. Personajul central (jucat de Josh Brolin) e un fel de producător executiv la mamuții de studiouri, omul care rezolvă probleme ca să iasă filmu’ la timp și toată lumea să fie mulțumită: dacă DeeAnna Morgan (Scarlett Johansson) a rămas gravidă, trebuie găsit tătic(ul), dacă un regizor (Ralph Fiennes) a rămas fără un actor în drama lui „sofisticată”, i-l trimite pe cowboy-ul de Hobie, negociază abil cu o ziaristă de scandal (pardon, cu două, gemene, jucate de Tilda Swinton) ca să-l scoată basma curată pe „marele” actor Baird Whitlock (Clooney), iar când acesta e răpit, scoate 100.000 de verzișori într-o clipită. Ai zice că e un om detestabil, când, de fapt, este un personaj cât se poate de pozitiv: Eddie Mannix e trup și suflet pentru film. Poate o fi el catolic și se spovedește cel puțin o dată pe zi (spre exasperarea preotului), dar adevărata lui biserică sunt studiourile de la HW. Și, dacă avem un credincios, trebuie să existe și tentația: sub forma unei afaceri mai mult decât necurate în care vrea unul să-l implice. Din păcate, dilema aproape că nu există, iar celălalt conflict, dispariția lui Whitlock, nu-l pune nici el pe jar. Și nici nu se ivesc acele savuros de cinice complicații cu care ne-au obișnuit Coen-ii. Rămân doar surprizele (destule) și, normal, absurdul.

„Hail, Caesar!” este unul dintre multele filme la care se lucrează în studiouri și în care joacă Whitlock în rol de centurion roman urmând să primească revelația și să fie convertit la creștinism în fața crucifixului pe care stă Isus. În Whitlock vedem în sfârșit un personaj coen-ian get beget (aduce foarte mult cu un alt personaj de-al lor, jucat tot de Clooney, în Burn After Reading): actor mediocru, aproape un impostor, pus de val de circumstanțe, naiv, influențabil și ipocrit („I do care about the little guy”, adică de spectator), ajunge într-o situație care îi dizlocă viziunea obtuză despre lume, înlocuindu-i-o cu alta, la fel de mărginită, dar pe care o receptează ca fiind „realitate”. Adică, omu’ învață ceva, hahaha.

Este epoca în care se toarnă greoaie, megalomanice producții cu subiect istoric religios: Coenii au pretext să abordeze fățiș problema credinței, într-o scenă în care Eddie a adunat reprezentanți ai mai multor confesiuni creștine și unul al religiei mozaice. Producătorul vrea să știe opinia acestora legată de scenariul lui „Hail, Caesar!”, dacă este sau nu „corect” și „conform”. Evident, ăștia încep să se certe și să se înțepe reciproc. Aur. Dacă s-ar da Oscar și pentru dialoguri, Coen-ii ar avea vitrina plină.

Dacă nu există tensiune, în schimb, avem parte de momente absolut senzaționale. În primul rând, filmele-în-film (pe care, dacă ar fi existat, mi-ar fi plăcut să le văd). O vedem pe Scarlett făcând pe sirena în balet sub apă, cu o expresie facială demențială (un rânjet care se vrea zâmbet de vedetă, dar se vede că tipa-i furioasă): voluptuoasa se pare că știe să și joace, ca să vezi ce înseamnă, a mia oară o spun, ce înseamnă să încapi pe mâna unui regizor bun. (Scarlett e la a doua colaborare cu frații, prima fiind în cel mai bun film al lor, The Man Who Wasn’t There, unde e adolescenta pianistă fără talent Birdy.) Altă fază mișto e dintr-un musical, unde îl vedem pe Tatum cântând și dansând step. Printre altele, personajul lui e unul cheie, care implică un fel de conspirație. Delir.

Dar, de departe, cea mai tare scenă, mai ilară și, în același timp, de un umor înduioșat, îi are ca protagoniști pe actorul de western-uri Hobie și pe iubita lui, la fel de simpluță la minte: Hobie o așteaptă în fața casei și se joacă cu lasso-ul, iar ea îi va arăta cum ține fructe în echilibru pe cap. Vai, vai, vai! De abia aștept să revăd filmul, fie și numai pentru bucata aia: e, cum s-ar spune, esența HW-ului acolo, distracția în cea mai pură, mai inocentă formă.

Epoca e reprezentată în detalii, cum altfel, uluitoare (dar, totuși, ar fi trebuit să știe că, în filme, romanii aveau o freză standard, cu o semnificație, așa cum observa Roland Barthes). În același timp, scenariștii sunt, cum altfel, comuniști, iar editorii de montaj, evident, femei. (O secvență o arată pe Frances McDormand în rol de monteuză: abia scapă să nu aibă soarta Isadorei Duncan, sugrumată cu eșarfa prinsă în roată. Vreun tâlc? Știm că Ethan este/ a fost căsătorit cu o editoare de montaj, iar Joel cu Frances.)

Poate unul dintre cele mai puțin reușite filme ale fraților Coen, HC este unul dintre cele mai bune care rulează în această perioadă.

Notă: 8.5

nota_85.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult