Headhunters (Hodejegerne) – Cine vrea pielea lui Roger?

Noapte. Autostradă. Te întorci din deplasare, obosit. La un moment dat, la câţiva metri pe banda ta, un tractor care pare să-şi fi avut perioada de glorie înainte de colectivizare. Încerci să-l depăşeşti. Nicio şansă: anticul agregat începe să facă opturi nebuneşti în faţa ta, aşa, de-a dreacu, să n-ai cum. Apoi, scapă de sub control şi o ia pe arătură. Din cabină cade un tip, mai mult mort decât viu. E plin de (scuze) c…t, din cap până-n picioare. Asta nu-i tot: în colţii cupei excavatoare a tractorului e înfipt un pitbull mort – arată a trofeu sau totem.

…Clar nu e un thriller de Hollywood: umor negru, grotesc la limita absurdului. Hodejegerne are câteva faze din astea. Surpriza însă e următoarea: detaliile picante nu sunt, ca în cazul multor producţii europene, doar o scuză pentru lipsa de vigoare a structurii de bază. Fiindcă, Hodejegerne le zice suratelor lui americane vorba lui Al Bundy: eat my dust.

Istorioara, plină de tâlc, altminteri, curge molcolm juma de oră, cu mici chestii amuzante cât să nu te apuce picoteala, pentru ca, imediat în a doua treime să înceapă a se răsuci turbat mai ceva decât Katrina în Florida. Deci, păzea! Dacă ai aruncat deja un ochi la trailer (ceea ce NU recomand, nu că ar fi prea spoileristic, dar pierzi farmecul), cam ştii la ce să te aştepţi.

Pe protagonist îl cheamă Roger, ca pe iepurele din Who Framed Roger Rabbit, ceea ce n-aş zice că e întâmplător, având în vedere că participă la o vânătoare de iepuri, unde iepurele e… chiar el. 

Roger Brown (în pielea căruia trebuie să te înghesui un pic prima juma de oră, că-i cam antipatic) e, de felul lui, un mic ticălos de headhunter un pic sub nivelul god like mode: recrutează pentru megagigacompanii. Fiindcă are o soţie copie reuşită după Heidi Klum, cu cracii cât o zi fără bere, ca să mai câştige de-un cercel, de-o pudră, Roger dă cu vastu’ în colecţiile de artă, înlocuind câte o piesă cu o reproducere, ca să nu iasă scandal pe loc. Şi iată că apare la vedere un Rubens total lipsit de apărare, băiatu’ se bucură la el… Apoi, brusc, începe să plouă cu belele şi şmecheraşul se trezeşte mai în pericol decât Bruce Willis în Die Hard 3, plantat într-un cartier de negri cu un panou de gât pe care scrie „Urăsc cioroii”.

Când suspansul ajunge să te ţină la propriu cu sufletul la gură, devii una cu antipaticul Roger Brown fără să-ţi dai seama când şi rămâi în pielea lui până la capăt. Fiindcă, mai mult decât un thriller, Hodejegerne e o haioasă hero’s journey în sensul cel mai autentic: încercările îl transformă pe protagonist.

Americanii cică vor şi ei să-şi încerce puterile pe cartea lui Jo Nesbø, aşa cum David Fincher a recompus Girl with Dragon Tattoo după alt scriitor nordic. Fincher a făcut treabă bună, ce-i drept, dar să vedem de câte ori merge urciorul la apă…

Notă: 8.5 (Dacă n-ar fi fost ecranizare… Oricum, e cel mai palpitant thriller din ultimii ani)