Hercules – Să nu-ți faci chip aiurit

Că-i din os de zeu(s) sau doar muritor, ca Socrate, nu-i așa un musai să știm, că prencipalu’ e să-i fie brandu’ făr’de șovăială… Sau pe limba lor (de prefabricate): nu tre să fii zeu ca să fii erou. De acord. Doar că ăștia îți flutură dilema prin fața ochilor exact cât să te întărâte, apoi, speriați, o ascund la spate, că „au glumit”. Poi nu se face așa.

Să lămurim, c-am luat-o prea transversal… Încă de la începutul filmului, noi, spectatorii, avem așa o bănuială că Hercule e semizeu doar pe afișele electorale, fiindcă are în spate un PR cu imaginație (nepotul său Iolaus), care îi pune în cârcă o sumedenie de monștri uciși (episodul viitor o să-l vedem pe listă și pe Monstrul din Loch Ness și, cu puțin noroc, pe Godzilla). Sursă de fun binevenită: anabolizatu’ e un mercenar/ vânător de recompense precedat de faimă, deși lumea chiar și atunci (secolul IV i.C.) era deja nesimțit de sceptică – după cum se uită la el, ceea ce înseamnă că poveștile nu țin loc de smardeală: omu’ e nevoit să asude din greu pentru un amărât de bănuț și pentru a-și asigura o bătrânețe în condiții modeste la malul Mării Negre (ne place gluma asta).

Dar fiindcă n-avem de-a face cu o comedie, cei care își pun nădejdea în bicepsul herculeean tre să creadă, să fie dezamăgiți și să creadă din nou (e chiar așa simplu, da). Hercule e, într-adevăr, frământat de niște procese interioare, doar că alea țin de o altă poveste: (anti)eroul se bănuiește pe sine însuși că și-ar fi omorât familia. Are chiar și vedenii apropo de asta (vedenii care sunt destul de ingenios legate de „muncile” lui). Dar tema principală, cea care trebuia să furnizeze tensiune și să catalizeze tot restul, e mai neglijată decât Penelopa. În locul ei, avem alte două substory-uri, ambele cu trădare, nu numai previzibile, dar și extrem de plictisitoare.

John Hurt joacă rolul regelui Cotys, care vrea să reunească Tracia sub sceptrul său. Pentru asta ar avea nevoie de ajutorul lui Hercule și al tovarășilor lui, ca să-l lichideze pe Rhesus, despre se spune că e un vrăjitor care controlează mințile supușilor și conduce o armată de centauri. Se creează aici niște piste false stângace (și și mai stângace dihotomii gen iluzie-realitate), fiindcă nu sunt întrețesute cum trebuie pe sub firul acțiunii. Ca să nu spunem că prima bătălie condusă de Hercule e cu un fel de zombilăi pe care nu știi de unde să-i iei.

Un film surprinzător de sărăcuț în ciuda firelor narative, fără gimmicks spectaculoase. Filmarea și montajul revin la o estetică ante-300 (ceea ce n-ar fi fost rău dacă ne-ar fi lăsat senzația de fresh). Jocul e OK: Dwayne Johnson e pe rol, tovarășii lui, suficient de individualizați. Ceva amuzant: regele Eurystheus e jucat de un Joseph Fiennes care pare să împrumute din aerul lugubru-insidios al fratelui său, Ralph, din rolul lui Voldemort.

Constrânși de canoane, makerii au crezut că dacă bagă umor la greu, Hercules nu va fi doar un alt film cu eroi. Nu, nu este. Dar nici unul satisfăcător nu-i.

Notă: 6