Horns – Obliviate…

… E cea mai bună vrajă potterească cu care să dai după filmul ăsta.  Nu știm cât l-a durut capul pe Potter de la coarnele alea, dar eu am așa ca o senzație de mahmureală de la producția asta. Că m-am și enervat, ce-i drept. Dacă n-aș ști că Joe Hill (fiul lui Stephen King) scrie decent, după ce-am văzut „ecranizarea” asta probabil că nu m-aș fi atins în veci de vreun volum de-al lui.

Horns nu știu ce se vrea, dar aș putea ghici: povestea unei răzbunări și un whodunnit. Potter, pardon, Ig Perrish o iubește (din copilărie) pe Merrin și i se fâlfâie de toți și toate, atâta vreme cât e cu ea. După ce că soarta crudă i-o răpește, mai e și acuzat de crimă – e chiar la început o elipsă atât de „revoluționară”, că te lasă derutat tot filmul, iar când, sub asaltul flashback-urilor, încerci să recompui firul narativ, te apucă dracii. Ca pe Ig, căruia îi apare o mândrețe de pereche de coarne (firește, înainte de asta vandalizează locul de pelerinaj creat de tatăl neconsolat al fetei, spărgând o Maica Domnului de porțelan – dar are oare asta vreo legătură?).

Coarnele sunt însoțite, ca bonus, de două chestii: Ig îi face pe cei din jur să și-o tragă (hetero- și homo-) și să-și declare în gura mare cele mai intime (a se citi „murdare”) dorințe și doi, poa’ să vadă în trecutul lor atunci când îi ia de mânuță/ de gât. Adică whodunnit-ul e ca și rezolvat, doar să-i apară în cale criminalu’, care să n-aibă și el fo șmecherie. De aici încolo, mai conflict e când Ig încearcă să scape de hărțuitori și de jurnaliști (clișeul cu reporterii rapace, care fac orice pentru o știre). Deși nici asta nu te ferește de o plictiseală zdravănă, morocănoasă. Ig e într-o extinsă, generalizată situație lacrimogenă, chiar și când se întâmplă ceva care aduce cu acțiune (amintesc din nou ce spune teoreticianul McKee apropo de asta – a treia secvență tragică consecutivă devine comică). E singur pe lume, singur împotriva tuturor și se revoltă deloc pe măsura noii podoabe capilare. Scenele în care cei din jur scot pe guriță gândurile ascunse sunt grotesc-hilare (probabil că așa s-au și vrut), dar nu fac decât să-l izoleze și mai tare pe nefericit: n-ai full contact și pace. Nu învață nimeni lecția, mai ales că lecția e una gravă, megalomană (implicând o dimensiune luciferică etc.).
În general, personajele secundare sunt such a mess: unele dau iluzia că ar crea niște subploturi, dar te lasă cu ochii în soare și te întrebi unde dracu au dispărut. Sau, dacă au „poveste” încheiată, e ca și cum mai bine n-ar fi existat: nu contribuie cu nimic la povestea principală. Heather Graham e, ca să vezi, chelneriță, ca în Twin Peaks (2016, vino mai repede, să vedem sequelul), doar că bunăciunea aici e cu semn negativ. Rolul ei e lovit sever de stupizenie. La fel și cel al lui David Morse (întruchipându-l pe tatăl decedatei), deși Morse, cumva, reușește să transmită un crâmpei de dramă sufletească.

Horns e un fel de basm satanist cu oameni răi care par buni și invers, iar morala cam așa: fă rău ca să fie bine, că misterioase sunt căile Domnului (cum zice Ig). Ideile par a fi fertile, dar nici una dintre ele nu dă roadele scontate. Nu mă îndoiesc că romanul lui Joe Hill e citibil. Din păcate, ecranizarea, probabil în cea mai mare parte ad litteram, e un eșec: încă o lecție cum că literatura și filmul sunt două lucruri mai diferite decât par la prima vedere.

Notă: 5.5