hunt-for-the-wilderpeople-poster.jpg Producția neozeelandeză HftW face de râs câteva duzini de comedii hollywoodiene cu bugete nesimțite și staruri „consacrate” din ultimii ani. Scenaristul și regizorul Taika Waititi demonstrează că What We Do in the Shadows (2014) n-a fost o întâmplare și că avem de-a face cu un challenger de primă clasă, care se perfecționează din mers. 

La gabaritul lui, dacă ar fi fost personaj în vreun Stephen King, Ricky ar fi avut rolul de grasu’ complexat care terorizează școala și confiscă șandvișurile. Aici e doar un puști abandonat care vrea să fie lăsat în pace. Pe cât (nu) se poate. (Ca John Rambo, când se întoarce din ’Nam.) Firește, n-are tocmai o reputație bună, doar că din lista „infracțiunilor” (întocmită de una de la Protecția Copilului) nu înțelegi decât că e un singuratic și un neînțeles: furat, fugit de la adoptivi, aruncat cu pietre, dat cu piciorul în lucruri, ars lucruri, graffiti. (Ca multe alte bucăți de dialog de aici, lista, citată aproximativ, merită să devină memă. Am râs ca dementu’.) La profilul psihologic, trebuie menționate: grăsuliul e fan Tupac și, în general, imaginarul lui e modelat de filme cu gangsteri, eroi maori și clișee gen „nu eu am ales, ci am fost ales”, pe care le reproduce cu convingere (și care dau foarte bine în context). Iar rezultatul conflictului dintre „idealuri” și realitate este – n-aș zice că-i spoiler – în avantajul primelor. 

Povestea, foarte simplă, e în felul următor. „Recalcitrantul” e adus la o fermă, la noii adoptivi, Bella și Hec (Sam Neill). Are o tentativă s-o șteargă, dar nu-i merge. Cum spune Bella tachinându-l cu drag: o să fugi din nou la noapte? OK, dar să ai grijă să te întorci până la micul dejun. În mod previzibil, dar și heartwarming, grăsuliul prinde drag de „unchii” lui, chiar și de ursuzul de Hec, cel-trecut-prin-viață și cu-picioarele-pe-pământ. Ocolind un spoiler alert, adaug că amenințarea va veni din partea autorităților, care decid că locul lui Ricky nu (mai) e acolo. Urmează un adevărat manhunt prin păduri – referințele la Rambo: First Blood sunt explicite (a se vedea intervenția unui reporter). „Shit just got real”, cum se exprimă Ricky, frază preluată de Hec mai târziu. 

Bineînțeles, nimeni nu e rănit. Cu excepția unui picior rupt și multe animale vânate. Ca și în cazul tachinărilor Bellei apropo de forma fizică a puștiului, sunt mici lovituri la political correctness: ni se amintește că neozeelandezii sunt vânători în scene de comedie horror, precum cea în care mătușa hăcuiește un porc sălbatic, umplându-se de sânge și strigând bucuroasă „we have dinner”. (La același capitol, mai încolo, Sam Neil ne surprinde cu o săritură à la Rahan în spatele unui mistreț!) 

Râzi de n-ai aer, dar te lași și atins în suflet de momente dramatice și de un lirism cu totul special. Conceptul de „libertate” e, concomitent, luat la mișto și în serios: „capcana” iluziei (clădită pe memele culturii pop) este preferată realității. Dar mesajul principal e altul: cel al descoperirii prieteniei. Puștiul rebel, care se exprimă în haiku-uri (îngrozitoare și inspirate în același timp) și analfabetul Hec, care, într-un fel, a rămas copil în străfunduri, fac una dintre cele mai mișto perechi din ultima vreme de pe ecrane. Nu vă așteptați la tema maturizării – nimic de genul ăsta. Rămâneți copii, trăiască libertatea! 

Umor de toate nivelurile (până la compoziția cadrului), acțiune, sensibilitate – unul dintre cele mai distractive filme de anul ăsta. 

(Pentru fanii LOTR, care normal că știu că LOTR a fost filmat în Noua Zeelandă: peisajele sunt cam alea și, la un moment dat, avem chiar, într-o urmărire, o fază similară, explicită, cu cea în care Frodo și tovarășii lui s-au ascuns într-o râpă, sub rădăcina unui copac.) 


Notă: 9

nota_9.jpg

Join us in our attempt to change the world through technology. We're looking for Deep Learning Research Engineers to help us solve intelligence in the most innovative domains out there. Apply today!

Scris de Stefan | Monday, 14.11.2016 12:08 Cronica de film

National Cinematografic