Hyde Park on Hudson – Un hotdog pentru un regat!

Hyde Park on Hudson – Un hotdog pentru un regat!

A fost odată ca niciodată o vreme când şi preşedinţii erau fericiţi. Puteau să se retragă la ţară ori de câte ori voia muşchii lor, să se dea cu decapotabila prin floricele fără să fie amendaţi şi să primească în tihnă un handjob de la o tipă fix în mijlocul naturii. Mai mult decât atât, preşedintele american despre care e vorba aici a fost primul care a avut onoarea să vază la chip şi căutătură pe nişte capete încoronate venite hăt de peste marea cea mare.

Contextul e următorul: regele bâlbâit al Angliei George VI simte în ceafă mustăcioara lui Adolf şi se gândeşte să se facă frate cu preşedintele american până trece războiu’, care bătea la uşă. Vine cu nevestioara (ca să-i dea curaj) la Roosevelt, iar acesta atâta aştepta. Deci, l-a luat deoparte părinteşte, ca meşteru’ pe calfă, şi mai că nu i-a zis băi rege, ia o foaie ş-un creion şi scrie după dictare ce-ţi spui io despre ce-i istoria şi cum tre să te porţi cu ea.

Şi fiindcă ar fi fost prea de tot să-i ducă pe măriile lor ingleze la scoţiano-irlandezu’ de McDonald’s, Franklyn se gândi să le servească hotdog-i, mâncare tradiţională americană. (Asta după ce i-a chinuit cu nişte amerindieni cântăcioşi, în loc de căluşari.) Totul sub privirile viclene ale presei americane, care de abia aştepta să arate cu degetul mare în jos (vezi bine, hotdog-ul era un fel de pipă a păcii)… Vorba aia: dacă nu papi tot, de regat te-ai lins pe bot, vine Dolfy şi-l alipeşte la Reich.

Dară povestea cea mare e alta. E de iubire. Deşi nu vezi nici măcar un pupic. (Cu toate astea, hand job-ul pare să-i satisfacă pe amândoi.) După gusturile mele, aici e romantism la maximum. Daisy, verişoară de-a cincea cu Roosvy, îl iubeşte pe acesta cu toată dăruirea posibilă în limitele şi chiar peste limitele protocolului. Ştie unde îi e locul şi îşi aşteaptă rândul, cuminţică şi sfioasă.

Expus la persoana întâi (Daisy), story-ul are un farmec senin şi voios, pe alocuri soporific, pe alocuri cu accente dramatice atât cât să nu se destrame atmosfera nostalgică, plăcută, de altfel. Totul respiră un calm arcadian, în ciuda (micilor) conflicte.

Şi acolo unde e atmosferă, lucrurile, într-un fel sau altul, se încheagă de la sine, iar stângăciile sunt acoperite. La asta ajută mult performance-ul lui Bill Murray, care răspândeşte chimie în jur din belşug. La rândul ei, Laura Linney (Daisy) are o candoare de fată bătrână dezarmantă.

Bomboana de pe tort sunt rândurile de la final, din care afli că Daisy n-a dezvăluit niciodată relaţia lor, şi că abia după moartea ei (la vârsta de 100 de ani) i s-au descoperit însemnările, astfel că puturăm şi noi auzi toată tărăşenia.

Deşi nu e o peliculă asupra căreia istoria să-şi suflece mânecile, HPH are un parfum dulce-amărui agreabil, aproape cehovian, care persistă ceva vreme după ce l-ai văzut.

nota_7.5Notă: 7.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult