independence-day-resurgence-poster.jpg

Care navă e acum de 10 ori mai mare, e atât de babană, că nu numai, vorba lui Einstein, îți îndoaie spațiu’ (pentru că gravitație), dar vorba aia, când trece pe deasupra, te ia pe sus, cu cățel, purcel și aifon, de zici că-i vreo Înălțare. „Decât” că după aia, în virtutea acelorași banale legi fizice, te relochează te miri unde, de-ți vine să zici ca Dorothy că i’ve a feeling we’re not in Kansas anymore, ce să mai, faci excursie gratis. Apropo de excursie, personajul lui Goldblum observă că „they like to get the landmarks” – drăguță scuză/ (auto)ironie, apropo de filmul de fix acum 20 de ani căruia ID:R îi este sequel, unde vedem Casa Albă spulberată cu „laser”, și, în general, de blockbusterele cu alienși și/ sau cataclisme. Vă las pe voi să descoperiți ce clădiri importante din lume se întâlnesc în urma buclucașei intervenții extraterestre: o zecime de Pământ e literalmente întors pe dos, ca luat la lopată. Regizorul cataclismelor, Roland Emmerich, și-a mai făcut o dambla. Lumea e mai spectaculos distrusă ca niciodată. 

Deci, iar întunecă ăștia zarea, veniți să-și ia revanșa și să ne ia resursele (o să vedeți că se specifică mai precis ce vor bestiile). Exact în preajma celei de-a 20-a aniversări a victoriei contra cotropitorilor cu ochi de insectă. Când ți-e lumea mai dragă, fi’ncă, să vezi, e pace și armonie mondială: nu se mai bate om cu om. Între timp, pământenii au învățat tehnologii extraterestre avansate, au pușcoace ca din Star Wars și nave șmechere care-ți fac drumul Pământ-Lună în timpul pe care-l face metroul de la Obor până la Gara de Nord, fără opriri în stații. 

Pe Lună se află obligatoriul pilot tânăr și rebel Jake (Liam Hemsworth), dar i se alătură Hiller jr., fiul legendarului Steven (Will Smith) din 1996, ăla care le-a arătat dihăniilor cum stă treaba p-aci. Între cei doi șmecherași cică ar fi un conflict, dar nu-i credeți: e ceva ca să fie, gen ca să aibă de ce să se împace în fața dușmanului. Ar fi putut lipsi. În general, sunt deschise atâtea fire narative (că-s și mulți), că nimic nu e luat în serios. Și niciun personaj n-are vreo evoluție „spectaculoasă”, că nu prea e timp. Alte vremi, deh... În 96, aflam de „drama” lui David Levinson (Jeff Goldblum), geek genial părăsit de soție și complăcându-se în anonimat etc. etc. Aici, n-ai nimic de genul ăsta. În măsura în care funcționează ceva personaje, funcționează pentru că au fost puse pe traiectorie de filmul din 96. 

Astfel, un personaj mai cu c...aie decât Jake e președintele Whitmore (Bill Pullman), acum, fost președinte și ușor sărit de pe fix. Dacă mai țineți minte, îi intrase un E.T. în cap – iar toată treaba cu telepatia om-lighioană e exploatată ceva mai mult azi, fără însă să ne lămurească satisfăcător ce și cum. În schimb, avem o psihiatră ciudățică (Charlotte Gainsbourg), să aibă David o posibilă love și niște desene făcute ca în transă de diferiți oameni care au venit în contact cu extratereștrii (mie îmi sună a subtil omagiu adus spielbergianului Întâlnire de gradul III). 

Cum spuneam, dacă nu avem Steven/ Will Smith (zău că-i păcat), în schimb avem Whitmore/ Pullman: la un moment dat, la o decizie de-a lui (nu-i greu de ghicit care), se aplaudă în sală. 

La fel, supraviețuitor ca prin miracol, iese, după 20 de ani, din comă, dr. Brakish Okun, savantul-trăsnit, care e haios pentru cine gustă genul de umor light de acum 20 de ani. Fiindcă, avem CGI la greu, dar, în rest, în afară de acțiunea grăbită și la o scară mult mai mare, totul e la fel: coloana sonoră triumfală, relația dintre personaje, glumele. Te-ai fi așteptat la ceva dark, în maniera ultimelor superproducții: surpriză, nu prea e nimic dark. Ai zice că dârzenia unui luptător african, Umbutu, căruia îi place să-i ia pe cotropitori în vârful catanelor, e îngrijorătoare, dar nu-i: am mai văzut în clasice cum se bat diverși cu alienșii doar cu obiecte tăioase (vezi Predator). În aceeași logică, luptele sunt încrâncenate, dar lasă loc și la giumbușlucuri și glumițe. 

E, în general, o abordare nostalgică, punctată de autoironii: Levinson senior ține conferințe despre cum i-a venit ideea salvatoare în urmă cu 20 de ani în fața unor bătrâni care dorm pe ei sau fac altceva pe ei.  

Același ton, senin voios, entuziasmat, de modă veche, cu vagi urme de emoție, care era și în epoca pager-elor receptat ca naiv, ca să nu spunem pueril, subîntinde întregul film: îți place sau nu, n-ai cale de mijloc. Dacă ți-a plăcut primul ID, îți va plăcea și ăsta. 

Am ciulit urechea după propagandă „the american way”, abundentă și fățișă în primul ID (icon-urile, discursurile, mentalitatea, elementele globale, reprezentarea rasială etc.) și am ajuns la concluzia, după prima vizionare, că băieții au lăsat-o mai moale: viziunea există în continuare, dar nu mai e atât de agresivă. 

Mi-ar fi plăcut să știu mai multe despre relația cercetătorilor din Area 51 cu extratereștrii prizonieri: nu râdeți, era chiar important dacă se poartă frumos cu ei și le dau bomboane de ziua lor. 

Finalul miroase a sequel. Eu îl aștept cu interes. O să fie caterincă maximă. 


Notă: 7 

nota_7.jpg

Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Wednesday, 22.06.2016 15:32 Cronica de film

National Cinematografic