inferno-poster.jpg ...Deși nici ecranizarea la The Da Vinci Code n-a fost vreo capodoperă, dar măcar avea un Silas (Paul Bettany ), killer-călugăru’ albinos de la Opus Dei, să te ferească sfântu’ să i te pui în cale, și mai avea și o dulceață graseindă, Sophie Neveu (această Audrey Tautou  de care nu prea mai știm nimic). Și, chiar dacă Sienna Brooks (Felicity Jones), echivalentul lui Sophie aici, în Inferno, ar fi mai simpatică/ afectivă, Langdon-ul lui Tom Hanks e prea bătrân până și pentru vreo sugestie din aia, de combinație (în carte, sugestia există). Poi, ce facem cu Hanks? Cu tot respectul pentru el, ne întrebăm dacă, pe viitor (se anunță ecranizare la The Lost Symbol), n-ar fi mai bine să lăsăm locul unuia mai tânăr și – iertată-mi fie necuviința – mai în formă. Că, ia-uite, aici se vru un Jason Bourne hăituit de răutăți. Oricum, din așa roluri nu va ieși Oscar în veci, so... 

Marea problemă cu personajul doctoriței Brooks nu e că i-au luat dimensiunea feminină/ ispititoare, ci că, în general, l-au ciopârțit nepermis de mult (tot backstory-ul ei, care explica niște chestii, tot zbuciumul fetișcanei), ajustat ca să încapă într-un scenariu plat, obositor și cu niște răsturnări de situație în momente neinspirate. 

Pentru cei care nu știu povestea originală, un scurt sinopsis. Cel mai ’telectual dintre eroii de thrillere, simbologistul și istoricul de artă Robert Langdon se trezește din coșmaruri apocaliptice, fără ceasul cu Mickey Mouse la mână, cu dureri de cap și-un pic de amnezie într-un spital din Florența, sub supravegherea Siennei Brooks: i se zice că l-a șters un glonț pe scăfârlie. N-apucă el să se sperie bine că și apare un terminator, sub chipul drăgălaș de hotărât al Anei Ularu, și trebuie să fugă împreună cu salvatoarea lui. În apartamentul acesteia, are ceva de decriptat și, deși nu mai știe cum îi spune la cafea, descoperă imediat, într-un dispozitiv, mesajul unuia Zabrist (Ben Foster) cum că undeva se află niște ciumă pentru toată lumea, care ar cam fi timpul să se înjumătățească, pe ideea că suntem cam mulți. Partea interesantă e că Zabrist e deja mort, dar, cum spune un personaj din seria Bond, being dead does not mean one cannot be helpful. 

Mai urmează niște deducții pe baza cultivatelor și generoaselor indicii ale lui Zabrist (ce drăguț din partea lui), de la harta Infernului făcută de Botticelli trecem la o frescă de Vasari și masca mortuară a lui Dante, timp în care Langdon e urmărit din trei direcții: Organizația Mondială a Sănătății (de unde aflăm că ăștia au paramilitarii lor), CIA și „Consorțiul”, o chestie dubioasă (dar nu și ocultă, de data asta) care a trimis-o pe păpușica criminală Vayentha (Ana Ularu) să-i facă felu’ băgăciosului salvează-lumea. 

Oricât de contestat, Dan Brown știe să plaseze megaidei în thrillere întoarce-pagina: nu e vreun Umberto Eco, dar, la limită, e citibil. După părerea mea, Îngeri și demoni rămâne cea mai palpitantă carte a lui – iar ecranizarea din 2009 e și ea cea mai bună: încă din prima secvență, îți pasă de ăia rămași fără suveranul pontif și de soarta Bisericii/ a celor un miliard de catolici, chiar dacă ești penticostal. Howard a dat dovadă de ceva măiestrie acolo. 

La fel și aici, însă doar în primele secvențe, foarte bine alcătuite: vrem să știm de ce s-a sinucis Ben Foster și ce-i cu coșmarurile lui Langdon, unde apare și o imagine cu trimitere clară la celebra revărsare de sânge din The Shining. Din păcate, tot restul e o alergătură punctată de ia uite încă o operă de artă cu subînțelesuri: nu te legi afectiv de nimeni și nimic. Nici nu te revolți împotriva bad guy-șilor și nici nu te minunezi de ingeniozitatea cu care vreun personaj în aparență pozitiv se dovedește a fi capul răutăților, ca în Angels and Demons. 

Într-o poveste, un puzzle nu e niciodată doar un puzzle, mai ales dacă trimite la vreo capodoperă: dacă în cazul Codului lui da Vinci, spectrul maestrului Cinei celei de taină e suficient de prezent, aici, cel puțin în cazul ecranizării, Infernul lui Dante, harta lui Botticelli sunt simple pretexte. În roman, obsesia lui Zabrist pentru opera florentinului era suficient de bine conturată, încă din introducere, unde villain-ul vorbește la persoana I: Eu sunt Umbră (din infern). (Un alt exemplu literar, mai puțin cunoscut, de thriller care pornește de la un artefact, dar care știe să te imerseze în istoria acestuia, este Opt al lui Katherine Neville, apărut la opt ani după Numele trandafirului al lui Eco.) În film, indolență crasă: dacă știi povestea Dante-Beatrice, te și pufnește râsul când vezi cum se încearcă o paralelă între ea și un romance dubios. 

Deci, cu toate că urmează corect firul principal al acțiunii din carte, filmul nu are nicio scuză că e un dezastru. Și, cel mai grav, tema principală, cea a suprapopulării, deschide o interogație care nu va fi suficient – și convingător – susținută. Mit sau nu, ideea suprapopulării e veche de cel puțin 1700 de ani (apare la un autor creștin, Tertullian), reapare în epoci în care îngrijorarea încă n-ar fi trebuit să existe. O găsim strecurată în De la Pământ la Lună, sau în Un colind de Crăciun: dacă micul Tim e să moară, să moară, ca să scadă prisosul de populație (!). În romanul lui Brown, există niște dileme, niște pro și contra, o tensiune între punctele de vedere și, în ultimă instanță, un de ce trebuie să salvăm lumea, cum o fi ea. În film? Hm... 


Notă: 5 

nota_5.jpg

Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Friday, 14.10.2016 17:00 Cronica de film

National Cinematografic