Inside Llewyn Davis – O Cat, Where Art Thou?

Că așa cum înșiși Coen bros ar fi recunoscut, la Cannes: se treziră că au frum’sețe de film fără plot, astfel că au măiestrit unul… c-un motan. Că în rest, treaba-i cam ca-n viață: o înșiruire de întâmplări din care omu’ se încăpățânează să stoarcă un sens. Spun „cam”, fiindcă aici sensul e dezvăluit spre final, și-i ironic, cinic și ciclic („shit happens again, and again”). Deși, posibil să fie mai mult de atât. Că doar vorbim de frații Coen, right?

În afară de motanul cu/ de poveste (că-l cheamă și Ulysses, fapt ce-i dă un pedigree cu referințe literare complexe), îl avem pe Davis, un cântăreț de folk de la începutul anilor 60, nu prea carismatic și probabil nici atât de talentat pe cât se crede, care doarme când la unul, când la alta, încearcă să tapeze de mărunțiș și visează (nu, nu în imaginile alea cu shine&glow, ci mai realist) să devină mare cântăreț. Nu-i nici un mic și nici un mare ticălos: e un ticălos mediocru, mai mult obligat de împrejurări. Și are și părți „bune”: ține la gagica lui, care e a altuia, de fapt (cei care au văzut Drive, vor zâmbi pe sub mustăți să-i vadă pe Oscar Isaac și Carey Mulligan din nou într-o relație disfuncțională), e încă afectat de moartea tovarășului său, cu care făcuse un duo de glorie și… are grijă de bestia de motan, care dacă ai întors capul o fracțiune de secundă, a și dispărut.

Se cântă destul în film (recunosc că nu sunt topit după folk-ul american, dar unele versuri sunt faine). Pe lângă Isaac, mai cântă și Justin Timberlake, foarte convingător pe post de naiv ușor cretin și entuziast, dar talentat. În rest, aventura cea mai notabilă a lui Llewyn e drumul până la Chicago: luat de milă de către un toxicoman care vorbește în profeții (John Goodman n-o să uite multă vreme ciudatul său rol, ca nici noi, de altfel), ajunge la marele producător Bud Grossman, jucat de F. Murray Abraham. Acesta are la un moment un gest identic cu unul din Amadeus, unde e infamul Salieri (te unge pe inimă câte un fleac din ăsta).

Cred că am mai spus-o și cu altă ocazie: există umor în general și umorul fraților Coen. Aproape întotdeauna cu o notă gravă, sau nostalgică/melancolică/meditativă, fapt care îi dă nu numai subtilitate, dar și forță. Te simți deștept când râzi la un film de Coen.    

Absolut genială faza când Llewyn se ceartă, pe chestii muzicale, cu proprietara motanului (tensiune), iar asta se prinde în finalul secvenței că i-a adus înapoi… o pisică (tensiune mai mare pentru personaje, dar detensionare comică din punctul de vedere al spectatorului).

Deși scenariul arată degetul mijlociu convențiilor (și aranjarea scenelor ar putea enerva sau plictisi pe cei obișnuiți cu „clasic”), nu poți să nu te bucuri de incredibila artă a innuendo-ului, punchline-urile discrete, modul în care se evită previzibilul – doar câteva dintre mărcile Coen care se regăsesc în acest film delicat, tragic în profunzime.

Notă: 9