Into the White (2012) – Cabana „La cinci retarzi”

Cum e filmul, așa și titlul – pe lângă. „Into” presupune mișcare, or aici stau ăștia bine merci în căbănuță, nu prea îl au pe Amundsen în ei. Și ce să facă atunci? Ia să vedem… (Vă rog să aveți în vedere că filmul despre care se face vorbire aici a fost catalogat „dramă”. Printre altele).

1940, de-a nemții și englezii pă ceru’ Norvegiei. Pac, pac, cad trei hitleriști și doi slujitori ai coroanei și se întâlnesc la o cabană. Băieții lu’ Adolf, în avantaj, cu câte un Luger la cingătoare. Ăștilalți, ca nesimțiții, cu mâinile goale. Dialog redat aproximativ: Cre’ c-o să vă luăm prizonieri, dacă n-aveți nimic împotrivă.// Ba nu.// Ba da. Hai, că dăm și-un ceai. Da’ spălați vasele.// Nu spălăm vasele. Ceaiul îi cu zahăr, lapte și brioșe proaspete? La care, nemții, în loc să le zică că sunteți și obraznici, mai dați-vă-n: mates, ne pare rău, Luftwafe-ul stă prost cu aprovizionarea.

Politicosul dialog durează suficient cât să te apuce moțăiala, după care, pe același ton de roman cavaleresc, „taberele” încep a schimba, „în contradictoriu”, opinii despre orice. Ar trebui să fie haz maxim, dar nu știu cum, deși Rupert Grint face tot posibilul să câștige trofeul de „Măscăriciul anului”, nu ți se dă satisfacția asta. Se trece prin tot ce ar putea cuprinde un ciot de wiki pentru extratereștrii care nu țin morțiș să știe foarte multe despre ce părere aveau nemții și englezii unii despre alții: chestii gen „mâncători de cârnați” etc.

Englezul șef îi spune subalternului (interpretat de Grint): „Băi, enervează-i, provoacă-i pe fritzi, să-și piardă încrederea în ei.” Excelentă strategie, cum de nu s-au gândit și prizonierii din lagărele japoneze la chestia asta?! Apoi, chipurile, se petrec răsturnări de situație (gen cine pune mâna pe Luger-e) și se păzesc unii pe alții când își fac nevoile în WC-ul din curte (și aici hazul e fentat crunt).

Deci, mai conflict (mult mai conflict) e între două galerii de suporteri dintr-un pașnic orășel elvețian. În loc să aibă (vorba lui Pratchett) o relație de ură amestecată cu ură, în loc să bage o pace cartagineză din care să reiasă oroarea, ei se bat cu perne și apoi fraternizează molcom și deloc convingător.

Povestea e după fapte reale. Nici măcar nu-mi dau seama dacă-i mișto sau nu, atât de insipid e scenariul.

Să simți mușcătura frigului, să vezi spectrul foamei (cu halucinațiile alea faine), să te chinuie speranța, să privești poza cu logodnica până nu mai vezi bine, să dea cu ecou din vreun Jack London, ceva? Pffff… Nimic. Da’ nimic. „Decât” cinci indivizi care se ceartă un pic isteric. Nu tu dramă, nu tu suspans, nu acțiune, nu emoție. Regizorul Petter Næss, care a făcut mișcătoarele Elling și Mozart and the Whale, e de nerecunoscut aici.

Notă: 5