Iron Sky – Naziştii se întorc după portretele lui Hitler!!!

… Fiindcă, ciudăţenia naibii, dar prin buncărele lor de pe Lună nu vezi nici mustăcioară din Dolfi. Warum?

Steam punk noir cu zeppeline şi măşti de gaze? Farfuriile zburătoare ale lui Hitler ajunse pe lună (una dintre teoriile conspiraţiei cele mai drăguţe), pline de nazişti resentimentari, care se înmulţesc „ştiinţific” şi aşteaptă momentul să vină zurück şi să ne prezinte al patrulea Reich? O, asta nu era de ratat, clar! Am spus „era”? Hm, oare de ce?

Filmul începe bine: se aselenizează, nemţălăii se sesizează şi îl iau pe unul dintre astronauţi prizonier. Urmează o secvenţă fermecătoare în naivitatea ei, care îţi prezintă, sub forma unei lecţii la clasă, istoria refugierii şi rezistenţei naziste pe satelitul natural şi dorinţa surghiuniţilor de a se întoarce în Heimat şi de-a face dreptate şi curăţenie de nonarieni. Mişto şi bucăţica dansului cu globul pământesc al lui Chaplin, pe care profa o interpretează, aşa cum a învăţat şi ea, exact pe dos. E una dintre chestiile ceva mai subtile din film, alături de ironica denumire a mega-maşinii cu care naziştii vor să slobozească kriegu pe planeta albastră: „Amurgul zeilor”, lol!

Dar, după ce vezi că astronautul capturat e negru, ştii că va fi extrem de greu să evite gagurile facile. Şi, din păcate nu le evită. Ispita e große şi deja bănuieşti că blondina ariană pur sânge o să se combine cu ultrainferiorul untărmenş, pe fantasma blacks on (nazi) blondes.

Din păcate, lucrurile rele nu se opresc aici. Luând o turnură de satiră globalizant-politicoidală, morala filmului, scoasă devreme la înaintare, e de o stupefiantă puerilitate: preşedinta Americii e mai nazistă decât naziştii şi gata să-şi sacrifice compatrioţii în război, doar ca fie realeasă. Iar şedinţele ONU prezintă nişte conducători de state mai hidoşi la suflet decât personajele lui Otto Dix. Superbele premise de la care demarează filmul sunt azvârlite, astfel, într-o zonă în care, ulterior, orice idee, oricât de bună, e condamnată la derizoriu.

Castingul nici nu putea fi mai bun: Udo Kier în rol de Führer şi Götz Otto pe post de Klaus cel nătărău dar ambiţios – excelentă alegere, doar că tipii sunt exploataţi incredibil de prost. Julia Dietze, întruchipând-o pe Renate-ţi plouă-n gură când o vezi, cea curăţică la creier şi cu speech-ul la fel de mobilizator precum formele abia ascunse de uniformă are, cu siguranţă, cel mai bun rol. Dar…

Decorurile şi efectele (care-mi amintesc şi de coşmardescul joc Wolfenstein), iarăşi, wow, sunt şi ele irosite sub comanda unui scenariu şi a unei regii de începători. Vânzoleala de colo-colo Pământ-Lună, Lună-Pământ e jenantă. Culmea inepţiei e totuşi finalul, care, de fapt, doar seamănă a final.

Oricare ar fi fost intenţiile iniţiale ale maker-ilor (poate tindeau către vreun cult postmodern, cine ştie?), au eşuat mai ceva ca nemţii în Ardeni la paşpatru. 

Notă: 6.5 (poate că prinde la liceenii care se uită la documentarele cu WWII, dar nu sunt sigur; nota e pentru idee, imagine şi pentru coloana sonoră)