Irrational Man (2015) – Critica facultății de filozofare

 Mai mult confuz decât „irațional”, acest Abe Lucas, profesorașul nostru de țară. First: „irațional” e așa un cuvânt imens (și nepotrivit pentru ironicul Woody Allen); second, discursul (ca să folosesc un termen elitist) al personajului nostru, profesor universitar de filozofie, coboară prea des la nivelul de mahala: când răspunzi la „sunt îndrăgostită de tine” cu „ești îndrăgostită de ideea de a fi îndrăgostită de mine”, numai vreo asistentă tv de la noi ar putea avea o revelație intelectuală. Să spui că Woody Allen se raportează la Abe ironic e o informație goală: la cine nu se raportează el astfel, mai ales când vine vorba de ’telectuali? Abe, despre care se susține că-i nu numai prof universitar, dar și autor de cărți de succes, e mult prea subțire când vine vorba să-și arate cunoștințele și mușchii minții. Duduia Jill, studenta-îndrăgostită-de-profu-de-filo, ne avertizează că acesta „ne poate băga în ceață” cu iscusința lui verbală. Condițiile atmosferice rămân însă banale. (În anii ’70, personajele lui Allen erau infinit mai sofisticate, să ne aducem aminte doar de discuția de la coada de bilete din Annie Hall. Și, ca atare, cu doza de snobism aferentă, mult mai haioase.) 

Allen, în general, evită clișeele sau le împrospătează prin recontextualizări, și foarte puțini au capacitatea, ca el, să folosească tropii până acolo unde încep clișeele, de aia personajele lui sunt firești, vioaie. Dar în cazul lui Abe Lucas se comit derapaje semnificative: depresia, alcoolismul, fanfaronada blazat-machoistă cu greu sunt ascunse sub dialogul/ monologul și așa inconsistent (monolog, fiindcă i s-a dat și lui un post de narator lângă cel similar al lui Jill, fapt simpatic până când, la final, te nedumerește retroactiv). Bravada lui ajunge până la faze îndoielnice, precum cea în care le spune studenților că filozofia e cam masturbare verbală. Profu’ care nu mai crede în ce-a crezut/ în ce-a propovăduit e un trop, OK, dar de ce să-l dezvoltăm atât de periculos înspre superficial? Autoportrete sau nu, personajele nevrotice (adică majoritatea) ale lui Allen sunt minunate fiindcă sunt niște contradicții vii, dar Lucas (tocmai el, filozoful) face excepție de la regulă: în calea lui, a acceptat schimbarea perspectivei și o ține drept.  

Pe scurt, despre ce e vorba. Profesorul de filozofie Abe Lucas (un Joaquin Phoenix cu burtică), pasionat de teoria șansei (care, da, are aderență bună pe intrigă), apare în orășelul cutare (nuș dacă Newport zice cuiva ceva), pentru a preda la universitatea de acolo. Imediat, profa de chimie, nefericită și în general nefe, pune ochii pe el și-i face curte, dar el preferă compania studentei Jill (Ema Stone), cu care peripatetizează pe malul mării și prin bâlciuri, spre exasperarea bf-lui acesteia. Domnul profesor e prea deprimat pentru o tăvăleală, căreia îi preferă whisky-ul. Inciting incident-ul apare târzior, sub forma unei discuții surprinse la masa de alături: o femeie se plânge familiei de un judecător abuziv. În acel moment, ceva face clic în conștiința cadrului didactic și ce urmează e o comedie neagră light, fără multe răsturnări de situație, dar cu ceva suspans – îmbrăcat, cum altfel, în binecunoscuta ironie alleniană. Trecerea de la „viața contemplativă” la „viața activă” (gen „io sunt de acțiune”) se face însă neconvingător, punând sub semnul întrebării backstory-ul personajului. Beatitudinea lui „riscul mă face viu” e atât de… atipică pentru Allen. 

Cine/ ce se luptă cu cine/ ce și pentru ce? Filozofia cu simțul comun? Perspective morale diferite, între ele? Și, cine ce învață din asta? Jill? Trăgând linie și socotind, tipa, ca personaj principal,  nu prea rămâne cu mare lucru. Are filmul vreo legătură cu cartea despre existențialism cu același titlu al lui William Barrett? Posibil, având în vedere referințele la Kierkegaard și alții din film, but what’s the point? 

Mai mult un silogism decât o lecție completă, Irrational Man are și părțile lui bune: Phoenix se descurcă minunat cu un rol dificil, situațiile conflictuale au mici clue-uri care le dau pondere ideatică, iar dialogurile, cu excepții (ca cele semnalate), sunt simpatice. Un Woody Allen ușurel, dar, în cele din urmă, un Woody Allen. 

Notă: 6.5