Jack Reacher – Undă verde la franciză!

După ce-am văzut Alex Cross, am avut aşa o bănuială că filmele astea cu numele protagoniştilor drept titlu sunt nişte mizerii. De-a lungul vizionării lui Jack Reacher, bănuiala mea şi-a furat-o până nu s-a mai ridicat de la podea.

De fapt, pentru un thriller din categoria lui, it’s a damn good one. Deşi povestea nu lasă loc la multe surprize, scenariul e ireproşabil (Christopher McQuarrie şi-a luat un sac de premii cu The Usual Suspects în ’95), iar regia creează ceva atmosferă (mai rar la genul ăsta) şi ceva răgaz să mesteci ideile şi caracterele.

McQuarrie deschide filmul într-un mod neobişnuit şi îndrăzneţ: urmărim un superpasionat sniper care-şi face singur gloanţele cum îşi organizează şi duce la bun sfârşit o serială cu 5 victime, apoi investigaţia poliţiei şi cum e prins sportivul nostru şi adus la interogatoriu – totul fără strop de dialog, pe muzică de tăiat venele. Abia la interogatoriu, poteraşii îl bălăcăre pe derbedeu într-un mare fel, iar el spune atât: „Aduceţi-l pe Jack Reacher”. Atââât!

Păi, şi-mi vine pacostea de Jack (aş fi curios ce mănâncă şi mai ales ce bea Tom Cruise de arată aşa la 50 de ani) şi pupă toţi asfaltu’, rând pe rând! Dacă ar fi avut o mutră mai fioroasă (gen Daniel Craig), ar fi stat la loc de cinste alături de Dirty Harry. Că-s din aceeaşi tagmă: băeţi care-şi fac legea lor, dar o dau dreaptă şi directă întotdeauna. Vorba ceea: You see Reacher, you need a preacher!

Nu dezvălui mai mult din acţiune, respect traileru’, care e foarte cunning (o să vedeţi de ce), te duce de nas. Într-un sens bun. Ce trebuie să ştiţi e că la un moment dat apare un personaj ultrasinistru (pe care eu aş fi zăbovit mai mult, ce-i drept, dar fără să-i risipesc misterul, fireşte), personaj jucat de nimeni altul decât regizorul Werner Herzog. Cruise şi Herzog în acelaşi film? Dacă nici ăsta nu-i sfârşitul lumii, apăi care?!

Robert Duvall are, iarăşi, un rol haios. Că, da, se şi râde la filmul ăsta, sunt unele situaţii care ies din standardele filmelor de gen şi dau foarte realist. (Fază simpatică: Jack se tupilează de poliţie printre oameni într-o staţie de autobuz şi un necunoscut, un negru între două vârste, îi dă şapca lui.) Iar Rosamund Pike, tipesa filmului, e o bomboană. Care rămâne cu ambalajul pe ea. Grrrr!… Misoginilor!

M-aş bucura să-l mai văd pe Reacher, personajul romancierului Lee Child, pe ecrane (hai cu franciza, fraţilor, că de data asta aveţi actele în regulă), c-o fi Tomiţă, c-o fi altul. Că-i interesant: cocoşat de medalii, cu jde hăndrălăi puşi cu botu’ pe labe la activ, nu vorbeşte neîntrebat şi uneori nici întrebat, un mic Humphrey Bogart cu femeile, în plus, he’s a f…cking ghost, n-are carnet de conducere (deşi ne dezvăluie dexterităţi de pilot de curse), n-are cărţi de credit, n-are nimic, nici măcar facebook! So cool!

Notă: 8 (repet: mult mai bun decât mă aşteptam)