Jack Ryan: Shadow Recruit – Pifane, fă loc pentru barosani

Cre’ că Branagh a văzut-o pe Keira în rolul (ne)muritoarei Karenina, iar fosta piratesă i-a dat ruliul și tangajul interioare peste cap. În derivă sentimentală, interpretul marelui Will și-a zis că tre’ să privească îndrăgostit în ochii brunețicii, măcar atât, dar musai la câțiva pași de Kremlin. Fie și într-un thriller geopolitic care tinde spre nivelul 007. Din nefericire, fără să-l ajungă decât cel mult în spirit și idee.

Tot ce știu despre Jack Ryan din filmul de față e că nu e Jack Ryan cel original, așa cum erau cel din The Hunt for Red October (1990) și cel din Patriot Games (1992), filme bune și acum. Sigur, JR poate funcționa la fel de bine ca – să-i spunem – omologul său britanic, James Bond, care-și împrăștie charisma și după dispariția fizică a celui care l-a adus în lumea asta caracterizată de genii ale răului, femei fatale și martini preparat într-un anumit fel. Doar că lui Jack al nostru îi lipsesc pedigriul necesar pentru o treabă de o astfel de anvergură, un pic de dimensiune și un scenariu pe măsură.

Deși ideea e una dintre cele la care să ciulești urechile (terorism în descendența lui 9/11, cu o componentă nouă, mai terifiantă parcă, fiindcă vizează buzunarele), povestea nu satisface apetitul ducătorului la thrillerele unde sunt salvate bucăți considerabile de planetă în momentul în care acestea tind să dispară. Fiindcă, în primul rând, Jack (Chris Pine) n-are statură de salvator (și, ca s-o spunem pe aia dreaptă, nici „shadow” nu prea i se potrivește). Ceea ce, inițial, nu-i rău neapărat, doar că eroul nostru n-o obține nici până la capăt. Personajul lui Pine nu prea e charismatic nici pentru job-ul care i se dă, nici pe lângă el (ca să ne așteptăm la o recidivă mai serioasă). E un puștiulică cu niscai (diz)abilități (intelectuale și ceva fizice), racolat de CIA, și care e băgat in something bigger decât el. Nu ne lasă impresia că e conștient de responsabilitățile lui. (În acest sens, apreciez line-ul șefului lui Jack, interpretat de Kevin Costner, care sună cam așa: „Ai o privire de băiețel căruia i s-a dat voie în excursie”. Bună (auto)ironie.) Cu alte cuvinte, de ce l-aș pune pe panoplia mea a action heroes?

Ghinionul dracului, aspirațiile lui Jack Ryan sunt legate de fermecătoare lui logodnică (interpretată de Keira Knightley), pe care – între noi fie vorba – n-o merită, fiindcă e zece clase sub ea. Cum e și de așteptat, scenariul îi exploatează „slăbiciunea”, doar că o face stupefiant de superficial. Venită la Moscova să verifice dacă nu cumva gagiul ei are vreun affair, Cathy cade la mijloc și încurcă ițe. Ce urmează e un șir de acțiuni banale și, uneori, neverosimile, cu o timidă încercare de confruntare psihologică (în cazul ăsta, stă la degetul mic al ecranizărilor de la începutul lui 90). Suspans, da,  există – iată și o parte bună. Ar mai fi coloana sonoră, foarte faină (deși nu la fel de haunting ca cea din Red October), jocul nuanțat al Keirei Knightley și montajul profi.

Îl iubesc în continuare pe Kenneth Branagh care ni l-a făcut pe Shakespeare mai simpatic și care a regizat probabil cel mai bun film recent cu Frankenstein în cap de listă. Îl iert că și-a tras un accent rusesc de comedie în rolul villain-ului moscovit. (Deși rusa lui e mai bună ca a lui Sean Connery în The Hunt for Red October). Sunt alături de el când, într-una dintre secvențe, ascultă un lied superb (îmi pare rău că nu știu ce dezbate și cine l-a compus). Îl admir pentru modul în care a regizat acest thriller „trepidant”. Îi doresc, ca, pe viitor, să aștepte un scenariu (mult) mai bun, care să merite efortul. Keira va fi bucuroasă, bag mâna-n foc.      

OK pentru novicii în thriller-ul de gen. Și dacă sunteți curioși ce mai face Kevin Costner. 

Notă: 6.5