Jane Got a Gun (2016) – Și, la ce i-a folosit?

Jane Got a Gun (2016) – Și, la ce i-a folosit?

Western cu Natalie Portman, Ewan McGregor și-un titlu șmecheresc. Dacă ai apucat să vezi și un pic de trailer, gata, te-a prins: culori spre sepia, canioane, căbănuța-din-prerie, bandiți nespălați și pistoale lungi și zgomotoase. Ziceam, stai să vezi amuzament ce iese din înfruntarea lu’ Naty cu Ewan, având noi în minte cum erau ei de aceeași parte a baricadei în Star Wars: Phantom Menace. Când colo, prea mare tristețe. Abia se văd față-n față cinci minute cap la cap, și alea gen ce naiba să ne spunem, știm, nu ne-am mai văzut de mult, dar scenariștii șomează. Măcar dacă i-ar fi lăsat să se uite unul la altul, că la priviri sunt fix căprioara și felina. De un duel pe strada principală, cu dolly zoom-uri, nici nu poate fi vorba. 

Că filmul e western doar cu decorurile: sub ele clocotește mocnit ditai telenovela. Gagica a avut o fetiță, care nu mai e, acum are altă fetiță, cu un derbedeu, Bill Hammond, dar înainte a avut un logodnic în toată regula, dar ăla s-a dus la război, iar când a fost lăsat la vatră, ia-o pe Jane de unde nu-i și, dă-i și caut-o, ba o găsește, ba nu. (Cine e protagonistul, cine e personajul principal, până la urmă?!). Ni se livrează adevăruri „dureroase” cu țârâita, abia spre final dacă avem tot puzzle-ul, să nu cumva să ne copleșească dintr-o dată și iremediabil. Suntem ba în anul 1871, când se petrece acțiunea (care acțiune?), ba cu 7, ba cu 5, ba cu 6 ani în urmă (ajungi cu capu’). Scenariștii ăștia au luat mult prea în serios treaba cu cartonașele (procedeu din scenaristică, unde scrii rezumatul secvențelor pe cartonașe și le mai amesteci din când în când). O ipoteză care, de altfel, ar putea fi infirmată de faptul că, puse cap la cap, informațiile ajung să se contrazică, la nivel de optică, motivație etc. 

Începuse fain, într-o atmosferă intimă, cu Jane spunându-i fiică-sii o poveste cu două surori (aia mică probabil nu știe că a avut o surioară), ca mise en abyme al întregului. Apoi apare tatăl fetei călare și (așa cum ne așteptăm) cade în bătătură, rănit. Că el a avut de-a face cu frații Bishop, conduși de John Bishop (Ewan). Jane e supărată foc, se duce să-l angajeze pistolar pe Dan Frost (Joel Edgerton, coscenarist). Care o urăște. Dar acceptă „job”-ul. „Misterele” se tot „dezleagă” prin flash back-uri lungi și, în parte, siropoase (hai că plimbarea cu balonul a fost tare, măcar că insolită), totul e o alternanță prezent-trecut epuizantă, ucigând cu sadism orice ritm posibil. 

În acest context, confruntarea finală cu John cel infam (de ce-o fi atât de omorâbil tot nu înțelegi) este capătul unei agonii (și deja nu mai contează că acolo nu se întâmplă nimic decât niște pistoleală) și ai ceea ce unii ar putea confunda cu un sentiment catharctic, când colo e doar senzația de ușurare că s-a terminat filmul. 

Ridic nota doar din respect pentru chinul pe care a trebuit să-l îndure Natalie (a dat tot ce-a putut și nu e vina ei că i-a ieșit ceva dubios). Scenariștilor le spun doar atât: de ce nu putea fi ăsta un western dintr-o bucată (eventual cu ceva umor, cum sugera titlul), de ce i-a mâncat experimental undeva s-o vireze în dramă și thriller când era clar că, cu atâta balast, e sinucidere curată? 

Notă: 5 

nota_5.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Citește mai mult despre: Natalie Portman western

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult