Jeune & Jolie – …Și plictisităăă

Jeune & Jolie – …Și plictisităăă

Că altfel nu-ți explici de ce se prostituează: părinții țin la ea ca la ochii din cap, de lipsit nu-i lipsește nimic (față de colegele ei, care și-o trag pe-o Prada), nimfomană nu-i. De fapt, nici măcar nu pare să-i placă sexul, deși o face cu tipi „experimentați” (printre care unu’, dacă-l judeci după riduri, sigur a participat la campaniile napoleoniene). Vreo revoltă adolescentină în fața absurdului sartrian, beckettian al vieții? N-ai de unde să știi. Nu scoți nimic de la primăvăratica galică de șap’șe ani cu privirile frumos risipite în neant în timp ce-i călărită de boșorogi/ și sau ciudați (că dacă n-avem așa clișeu, chiar nu mai înțelegem ni’ca!).

Filmul începe și se termină interesant. Între astea două momente, ai o oră juma’ de mister nerezolvat care, din cauză de neîntâmplat (aproape) nimic, zici că-s vreo trei. În debut, Isabelle (Marine Vacth) își expune corpul de podium pe plajă și unui binoclu, aparținând… fratelui ei. Mai mic. Care probabil că încă n-a auzit termenul voyeurist, dar se descurcă de minune, mai obținând și performanța de a o vedea pe sor’sa călărind o pernă (da, în felul ăla). Băiat săritor, Victor îi e complice în escapadele nocturne, ajutând-o (indirect, firește) să-și piardă virginitatea cu neamțul Felix, prototipul lui beach-dumb-boy.

Ca după aia, să avem o tăietură direct în „acțiune”: juna racolează de pe internet și îndeplinește prin hoteluri pe 300 de euro partida. Printre clienți, Georges, probabil bunicul lui Bonaparte, doldora de bănuți, dar supărat de viață, ca orice domn fin ajuns la vârsta trombozelor. Care, ca să vezi câtă originalitate, se cam inflamează după mucoasă. Bun. Avem un secret, dublu: ocupația de care nimeni dintre cei apropiați nu știe (de data asta, nici micul pervers), și nici statul că e vorba de bani neimpozabili, și, pe de altă parte, de o relație din care cineva tre să aibă de suferit. Doar că, dacă vrei dramă cu complicații, climax-uri & stuff, scenaristul și regizorul François Ozon o să-ți zică că ai nimerit la filmu’ care nu trebuia. Că aici se face vorbire despre altceva, gen „obiectivitate” și „neimplicare”: n-ai cum să te pui în pielea personajelor și nici să tragi o concluzie.

Doar că nu prea i-a ieșit ce-a vrut. Dacă, într-adevăr, nu există dramă interioară (aia mică poate fi socotită o fantomă sau un obiect fără conștiință), n-ar fi trebuit să existe nici drame exterioare sau, dimpotrivă, să fie unele foarte puternice: pentru ca părțile să se definească prin contrast. Or, da, se înfiripă mici plot-uri care nu duc nicăieri (voyeurismul, adulterul maică-sii etc.) Nu e nici minimalism aici, nici antistructură. Rămâne tot o structură clasică, însă prost alcătuită, cu final deschis. Ce să mai spun că spectatorul nu prea familiarizat cu cinematografia franceză (aia ‘naltă) rămâne total nedumerit. Asta dacă nu-l încearcă snobismul și se laudă c-a văzut el un film „deosebit” (eventual se riscă: „îi de artă”).

Ozon eșuează în a demonstra că adolescenții sunt de neînțeles. Sunt doar plictisiți, așa cum plictisitor e și filmul ăsta.

nota_6Notă: 6

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult