Jimmy’s Hall – Țară, țară, vrem cosași!

Jimmy’s Hall – Țară, țară, vrem cosași!

Foarte senin bucolic acest ultim film al lui Ken Loach, dacă e să-l raportăm la zbuciumările cu care ne-a obișnuit (The Wind that Shakes the Barley etc.). E gen: britanicii și irlandezii au căzut la pace, dar „mai” se-njură pe la colțuri, amical. Mai nou, ăștia din urmă se stuche între ei, că unii-s poporani cinstiți, iar alții s-au dat cu stăpânirea.

Cu ocazia asta, aflu și io cine a fost Jimmy Gralton, că altfel muream ignorant: adică om din popor, nu prea dus la biserică, ușchit prin America vreo 10 ani după Războiul civil și întors de aleanu’ față de vatră. Și sătenii se bucură, popa Sheridan nu se bucură, că Jimmy-i potlogar și agitator, în timp ce mândruța de peste deceniu are doi plozi, deci ea se bucură și nu se bucură. Și-și scuipă Jim al nos’ în palme să s-apuce de cosit, când, stai, zic sătenii, tu tre să refaci sala unde ne-adunam odinioară – cămin cultural, discotecă și cuib conspirativ sub același acoperiș. Cum e și frumos, băietu’ se lasă rugat, apoi, hai, zice, să punem șandramaua din nou pe picioare, să vă arăt ce-s alea patefon și dansuri ‘mericănești.

Inițiativă care tare nu-i place lu’ popa Sheridan, din motive ușor de înțeles. Și tună-și-fulgeră din amvon, vine peste clubberii îndulciți la chestii diavolești (jazz!) și îi notează pe hârtie, ca să-i dea de rușine a doua zi, la beserică (pe bune). Apoi trimite jalbă la stăpânire, iar stăpânirea își amintește niște chestii legate de proprietăți și cum că țăranii să să care de pe ele, că n-au drepturi.

Să-i înșire careva dinții lu’ nea Sheridan prin cristelniță – apropo de primul conflict? Să iasă cu vreun 1907 – venind vorba de al doilea? Neee… Abia o îmbrânceală, sudalme cuminți și hai, două-trei focuri de avertisment. Mă rog, și-un mic incendiu. Potera își cere și iertare că dă buzna peste tine, stă și la un ceai și schimbă politețuri despre vreme. Deci, zici că nu mai e Irlanda ce-a fost… Pfff…

OK. Oamenii n-au pământ și n-au voie să danseze. Minunat. Da’ cu cine ne batem, că n-am înțeles. Cu religia, cu statul, sau cu reprezentanții lor? Cred că nici Gralton n-are idee, iar asta îl cam descalifică din postul de erou. Înțeleg exigențele realismului, dar de ce l-aș plăcea pe Jimmy boy? N-are nici statură de lider, nici prea mult chef să lupte. Cei din jurul lui sunt mai interesanți. Cum ar fi Marie (Aisling Franciosi), o fâșneață de abia i-au dat sânii, dogorind de entuziasm, pe care taxu n-o lasă la dans.

Un film minunat făcut, ca toate filmele lui Loach, cu un acting superb și un dialog briliant (uneori, și la nivelul confruntării de idei), cu câteva minunate scene intimiste, dar, din păcate, construit pe șarpanta unei povești neconvingătoare, care pute a naftalină, a obsesie politică obsoletă și având, cel mult, iluzorii ecouri în contemporaneitate.

nota_7.jpg Notă: 7

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult